Colocviile de la Nicula
ediţia a IV-a, 5
octombrie 2013
După felul în care s-au desfăşurat Colocviile noastre în cele trei ediţii
se poate remarca un progres, un mers suitor. Adică de la timida încercare de
înjghebare a unor comunicări despre viaţa şi opera celor trei personalităţi
care şi-au stabilit culcuşul aici în Poiana Maicii Domnului în aşteptarea
trâmbiţei de apoi, s-a tras uşor mai la adânc, încercând să descifrăm mesajul
lor şi prin misterul liturgic să-i aducem cât mai aproape, să-i simţim în mod
real părtaşi la dezbateri. Lor li s-a adăugat, încă de la cea de a II-a ediţie,
un nume mare care se impune paternal aici la Nicula, în calitate de ctitor şi pălmaş al Duhului Sfânt cum îi plăcea să
se considere. L-am numit, se înţelege cu uşurinţă, pe Mitropolitul Bartolomeu
şi scriitorul Valeriu Anania.
La ediţia de anul trecut, a treia,
anunţam apropierea unui alt astru aflat pe firmamentul poeziei româneşti care
cu 21 de ani în urmă, după o peregrinare de o viaţă prin ţară, mânat de
misiunea dăscălească şi de promotor al culturii româneşti, şi-a dorit
întoarcerea în satul său natal, tot în aşteptarea cerescului semn de obştească
deşteptare. Şi pentru că am fost martor la întoarcerea sa acasă, iar acest acasă
este la doar câţiva paşi de Sfânta Mânăstire Nicula, în satul Diviciorii Mari,
îngăduiţi-mi o scurtă prezentare.
Emil Giurgiuca intră în lumea aceasta
pe la începutul veacului al douăzecilea, în 1906, decembrie 27, adică în Sărbătorile Naşterii Domnului, ca
vlăstar printre cei 12 ai familiei preoţeşti Ioan şi Pelaghia Giurgiuca din
satul Diviciorii Mari, judeţul Someş. Neamul lui este scoborâtor din preajma
vestitului Ţibleş, oarecând patrie a dacilor liberi. Deprinde misterul
buchiilor în oraşul Gherla, îşi lărgeşte orizontul cunoaşterii la Liceul Petru Maior din acelaşi oraş, din păcate
în limba maghiară, un rău pe care îl va şti converti în bine, mai târziu
traducând din valorile culturii maghiare dar şi îndârjindu-l împotriva
tentativelor de deznaţionalizare pe care maghiarimea şovină o dezlănţuia asupra
poporului român din Transilvania. Apoi îşi încununează lupta cu cartea la
Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Pe tot
acest parcurs de formare intelectuală şi morală, tânărul Emil a fost fericit
chinuit de daimonul care dă târcoale nu multora dintre muritorii de rând, cel
al poeziei. Dar până să ajungă a-şi turna gândurile şi sentimentele în forme
estetice după pretenţiile Doamnei Poezie, îşi va contura personalitatea în
acţiuni culturale, scoţând revista Abecedar
şi colaborând la o serie de reviste, cum ar fi: Datina, Azi, Pagini literare, Revista Fundaţiilor Regale, România
literară, Ţara Noastră, Gândirea, Convorbiri literare, Viaţa românească
etc.
(...)
Despre Emil
Giurgiuca recunosc că nu am ştiut foarte multe. Îmi era cunoscut numele, îl
întâlneam nu foarte des prin revistele literare, ceva mai consistent am aflat
după apariţia Poemelor în 1989, dar
pot să depun, totuşi, o mărturie din momentul în care s-a retras din această
viaţă. Atunci m-am pomenit la poartă cu un domn înalt, aflat între 40-50 de
ani, cultivat şi vădit afectat. Niciodată nu am ştiut dacă întâmplarea, vreo
recomandare din partea cuiva sau ceva mai de neînţeles l-a trimis la mine. Eu înclin
să cred în cea de a treia variantă. Oricum, pentru mine a însemnat o adevărată
revelaţie.
- Părinte, sunt dr. Tudor Giurgiuca
din Bucureşti, fiul lui Emil Giurgiuca. A decedat tata şi a dorit să fie
înmormântat la Diviciorii Mari, satul lui natal. V-am ruga, dacă binevoiţi, să participaţi şi
dumneavoastră. Era atât de convingătoare invitaţia încât nu l-am
putut refuza. Abia după ce i-am promis m-a cuprins o oarecare teamă. Va fi o
înmormântare pretenţioasă. Am luat imediat cartea lui Emil Giurgiuca, Poeme, singura pe care o aveam de-a lui
şi pe care o răsfoisem cu vreo câţiva ani în urmă, fără a mă ocupa de detalii.
Am spicuit câteva
idei din prefaţa lui I. D. Bălan şi am încercat să descifrez sensul câtorva
versuri. Mi-a venit bine, prin ceea ce constituia filonul ideatic ne-am regăsit
ca apropiaţi. Şi astfel înarmat, nu fără cuvenita emoţie, am apucat drumul spre
Divicori. Era o frumoasă zi de început de primăvară. Dacă reţin bine, viorelele
erau pregătite să-şi deschidă petalele spre a se dărui celui pe care parcă îl cunoşteau demult şi îl
aşteptau acasă, adică în curtea bisericii care a fost primul loc din univers pe
care l-a cucerit în aventura lui pământeană. În latura de est a bisericii,
împrejmuite cu un grilaj simplu de fier stau cuminţi în aşteptare Ioan preotul
şi soţia lui Pelaghia, părinţii lui Emil. Poetului i s-a oferit un loc de
cinste tocmai în faţa bisericii. Încercam să reconstitui momente din joaca sa
prin iarba crudă, admirând florile şi insectele, ascultând cântecul păsărilor
şi văzând în preajma lui atâtea alte minunăţii care celorlalţi tovarăşi de
joacă le rămâneau ascunse. Învăluit de aduceri aminte am început să uit ceea ce
îmi pregătisem de acasă că voi rosti. Iar când mi-au fost prezentaţi o parte
dintre participanţi, Teohar Mihadaş de la Cluj, Şerban Melinte de la Radio
Târgu Mureş, Radu Săplăcan şi încă câţiva, dintre care unii doritori să ia
cuvântul, mie aproape că nu mi-a mai rămas nimic de spus, în afară de... Încă ne rugăm pentru robul lui Dumnezeu...
După cum orice slujbă religioasă are darul de a limpezi gândurile, oricât de
învolburate, în timpul prohodului mi-a dat târcoale o sintagmă: Chemarea pământului natal, care în
vârtejul şlefuirii ei s-a concretizat în Şoapta
izvoarelor (adică a originilor). Şi aşa a rămas. Cum am îmbrăcat-o în
cuvinte această idee este greu de spus. Destul că după ce s-a terminat totul,
participanţii amintiţi s-au cam apropiat de mine, iar eu am simţit nevoia să le
fac o invitaţie. Aşa am petrecut o după-amiază frumoasă la casa noastră, în
compania unui pahar cu vin care a dat aripi poeziei. Spre seară unii ar fi
plecat spre casă dar Teohar Mihadaş simţea nevoia să recite. Aşa că totul s-a încheiat cu
un adevărat cenaclu literar care nu cred să-i fi displăcut fratelui mai în vârstă
Emil care a participat doar cu duhul. Am rămas cu impresia că am salvat onoarea
Bisericii. Încercând să reconstitui cuvântarea a rezultat acel medalion apărut
în revista Renaşterea nr. 3-4 din
1992 pe care ulterior dr. Tudor Giurgiuca l-a reprodus într-o antologie de
texte publicată cu prilejul Centenarului Giurgiuca în 2006, din care a citat şi
autorul monografiei pe care am amintit-o.
De atunci l-am avut mereu în atenţie
pe poetul Emil Giurgiuca iar acum am socotit potrivit să îl facem părtaş al
Colocviilor de la Nicula, pentru că are să ne spună multe şi interesante
lucruri din viaţa şi opera sa.
(...)
Chemat de şoapta
izvoarelor în cea de a 86-a primăvară a vieţii se întoarce în satul natal
socotindu-se un invingător care se prinde cu voioşie în hora strămoşilor:
Când mă voi duce iar la Diviciori
Pune-mi-oi la clop un struţ de flori
Şi cu brâu de raze m-oi încinge
- Satule bătrân nu plânge.
Vara verilor va fi atunci
Câmpul înflori-vor ceruri, lunci
În pârâu aripa lor va-ntinge
- Satule bâtrân nu plânge.
Tânăr mă va duce albul drum,
Flacăra durerii pân’ la scrum
Va fi ars în mine, se va stinge,
- Satule bătrân nu plânge.
Mi-or ieşi în cale bunii mei
Mânuri albe vor întinde ei
Peste pieptul meu în lac de sânge,
- Satule bătrân nu plânge.
Ramurile verii m-or umbri
Tot ce a fost al meu, tot ce va fi,
Suspinând în jurul meu s-a strânge
- Satule bătrân nu plânge.
(...)
