Materialul următor a fost susţinut la Colocviile de la Nicula, ediţia a II-a, de către preşedintele Astrei gherlene, apoi publicat în Revista Renaşterea, în 2011, an în care Astra a împlinit 150 de ani. Pentru cei care doresc să-şi împrospăteze cunoştinţele despre ceea ce a însemnat asociaţiunea, îl redăm, fără adaosuri sau comentarii:
"În anul acesta se
împlinesc 150 de ani de când pe cerul
înnorat (cum spune Imnul Astrei), mult prea înnorat al Transilvaniei a apărut o
mândră stea, un astru, cu nuanţa lui feminină, simbol al proliferării, care aşa
a şi fost botezată ASTRA. Ceea ce în limbaj explicit ar veni: Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului
Român. Aceasta se întâmpla prin 1861.
Nu a fost un dar exclusiv al
Cerului, deşi lumina ei de acolo se trage. Ea s-a zămislit în minţile luminate
ale elitei intelectualităţii române şi a reprezentat o ţâşnire firească după
veacuri de presiune şi opresiune. Adică după ce s-a constatat că un neam nu
poate supravieţui numai prin luptă de apărare, prin jertfe de sânge, frumoase
şi necesare şi ele la vremea lor. Adevărata salvare şi propăşire a unei naţii
vine din acel complex existenţial concentrat în noţiunea c u l t u r ă. Era bine cunoscut de acum cazul Greciei antice care
biruită fiind prin forţa armelor şi a unei relative civilizaţii, s-a dovedit a
fi triumfătoare prin cultură. Starea dezamăgitoare care înnourează sufletele
elitei transilvănene în urma Revoluţiei din 1848 întăreşte această constatare
şi face să se întrezărească şi soluţiile de salvare, ele nefiind altele decât
cunoaşterea fondului spiritual ancestral al neamului, punerea lui în valoare şi
îmbogăţirea acestuia. Adică cultivarea cu mijloace moderne şi eficiente a
întregului tezaur şi potenţial de care neamul românesc dispune. Ori această
zestre nu era deloc săracă pe cât, din pricina vitregiei vremurilor, era
necultivată. Aşadar, iată foarte pe scurt ce a determinat apariţia Astrei.
Faptul îi este atribuit marelui
mitropolit Andrei Şaguna, nu ca fiind singurul conştient de această nevoie, ci
pentru că la acea vreme el reprezenta un fel de catalizator a ceea ce însemna
frământare culturală şi spirituală autentică în Transilvania. Şi mai era
personalitatea ce nu putea fi ignorată de nimeni dintre cei ce aveau un cuvânt
în acest spaţiu european. În preajma acestei figuri reprezentative pentru toată
suflarea românească din Transilvania se formase o adevărată şcoală, să-i zicem
ardeleană, în sensul cel mai larg al expresiei care nu întotdeauna potriveşte
cu cel care fortuit i-a fost atribuit uneori.
Acest spirit real al identităţii
româneşti, care nu trăda rădăcinile înfipte scoborâtor prin voievozi şi ţărani
până la acel neam nemuritor al dacilor, a făcut să se aprindă flacăra Astrei. Dovadă că deşi la apariţia ei i
s-ar fi vrut limitată raza, ea a devenit grabnic o vâlvătaie care s-a aprins
din deal în vale până când a cuprins toate segmentele de bază ale vieţii
omeneşti: ştiinţă, religie, economie, arte, folclor, literatură, agricultură,
istorie, etnografie etc.
Nu este momentul să urmărim aici
încrengătura fantastică la care a ajuns această Asociaţiune de-a lungul
istoriei ei. În ciuda vremurilor mereu potrivnice. Dar nici nu ne este îngăduit
să nu schiţăm cât de puţin această traiectorie a unui astru al cărui rol pentru
români rivalizează cu norul şi flacăra care a călăuzit spre izbăvire pe poporul
lui Dumnezeu.
Aşadar câteva puncte de reper
referitoare la istoria Astrei. Doar
câteva, pentru că despre aceasta va apărea o bibliografie foarte bogată în
acest an jubiliar.
După multe frământări care îi
angajează deopotrivă şi pe ortodocşi şi pe greco-catolici – era prea strălucitor
şi imperios necesar idealul pentru a nu atenua de moment dimensiunile – în 10
mai 1860 se constituie un nucleu format din 176 de români iubitori de cultură,
având în frunte pe mitropoliţii A. Şaguna şi Al. Sterea Şuluţiu, întocmesc o
petiţie către guvernatorul Transilvaniei, principele Lichtenstein, cerând
înfiinţarea unei reuniuni culturale. Destinul acestei petiţii era încredinţat
să-l urmărească Andrei Şaguna, fiind la acea dată membru al Senatului imperial
din Viena. Pentru a fi aprobată se cere, desigur, un statut al reuniunii.
Şaguna încredinţează pe Timotei Cipariu, Ge. Bariţiu şi I. Puşcariu să
întocmească fiecare câte un proiect, după care va întocmi şi el unul. Se ivesc
zorile Asociaţiunii, astfel că pe 9-11 martie 1861 Şaguna convocă pe cei ce au
semnat petiţiunea din mai 1860 pentru a concretiza Statutul Societăţii spre a
fi înaintate împăratului. Analizate pe îndelete, comisia definitivează
denumirea: Asociaţiunea Transilvană
pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Răspunsul nu întârzie
prea mult, la 6 septembrie 1861 este aprobat, pe 22 septembrie Şaguna emite o
convocare, iar pe 23 octombrie toţi
inteligenţii naţiunii noastre, care voiesc a fi membrii Asociaţiunii sunt prezenţi la Sibiu (Seminarul
Teologic) pentru constituirea asociaţiunii.
Discursul inaugural al lui Şaguna
este optimist: Mărturisesc sincer
convingerea mea, că eu problema Asociaţiunii noastre o caracterizez pe cât de
nobilă şi frumoasă şi unică în felul său astăzi în întreaga naţiune din toate
părţile unde se află ea, pe atât de serioasă şi grea, pentru că cere o
perseverenţă de fier şi un sacrificiu din inimi. Şi încheie cu aceste
vibrante cuvinte: Domnilor! Masa dulcei
maicei noastre este pregătită pentru oaspeţi mulţi; maica noastră a fost până
acum îmbrăcată în doliu, dar de acum înainte se îmbracă în haină de nuntă şi
pofteşte la masă pe toţi fiii săi, ca să strălucească şi ea în şi cu casa sa şi
să înnoiască pe fiii săi, precum se înnoiesc tinereţea vulturului, şi se roagă
lui Dumnezeu zicând: Doamne al puterilor, fii cu Asociaţiunea aceasta acum şi
totdeauna, căci tot darul desăvârşit este de sus, de la Tine, Părintele
Luminător. Amin. În acelaşi ton însufleţit Timotei Cipariu vede deja
salvată de acum limba română iar în încheiere îi aduce un elogiu şi mulţumiri
marelui Şaguna.
Se constituie Comitetul coordonator
al Asociaţiunii, Şaguna este ales primul ei preşedinte. Se stabileşte ca cea de
a II-a Adunare Generală să aibă loc în anul viitor la Braşov, şi de aici lumina
Astrei nu va mai conteni. Chiar dacă
pentru o perioadă de timp a fost suspendată, ea a avut suficiente resurse
pentru a traversa marele întuneric fără a înceta să licărească măcar. Astfel că acum, cu toată abuziva
marginalizare, 1948-1989, ea tot 150 de ani împlineşte.
Traiectoria Astrei este trasată, raza ei va deveni din ce în ce mai luminoasă,
la fiecare Adunare Generală adăugându-şi noi şi noi propuneri, pe măsură ce i
se constată necesitatea şi eficienţa.
Asociaţiunea se organizează în
despărţăminte zonale, membrii ei sporind de la un an la altul şi odată cu ei
sporind şi fondurile băneşti. Dacă la constituirea ei avea 212 membri, în 1911
se vor înregistra 2431. Chiar dacă sub raport economic Asociaţiunea porneşte de
la câţiva florini oferiţi de către primii ei membri, continuând timid cu
valorificarea laptelui de la câteva turme şi strîngerea câtorva saci de
cucuruzi, cu timpul se vor găsi resurse pentru planuri foarte îndrăzneţe pe
care timpul le va şi realiza.
Însufleţiţi de fiorul dragostei
pentru neam şi ţară membrii Asociaţiunii se vor întrece în sugestii din ce în
ce mai îndrăzneţe, la o întrunire propunându-se înfiinţarea unei biblioteci, la
alta a unei case de economii, apoi a unui muzeu, a unor ansambluri de folclor
şi alte instituţii prin care să se scoată în evidenţă spre valorificare tot ce
neamul românesc are mai bun în fiinţa lui.
Viteza de răspândire a Astrei este uluitoare, Adunări Generale
aparând ca nişte scântei: Despărţământele Sibiu şi Braşov, urmează Blajul,
Haţegul, Clujul, Abrudul, ca în curând să cucerească Maramureşul, Năsăudul,
Dejul, trecând apoi peste limitele transilvane până în marginile ţării şi peste
graniţele acesteia, acolo unde se va afla suflare românească. Convingerea că
limba şi credinţa, actele istorice şi sentimentul originilor sunt forţele care
unesc şi asigură propăşirea, dau asociaţiunii dinamism. Octavian Tăslăuan va
remarca: ca o revărsare bogată izbucnesc
deodată forţele latente ale unui popor înzestrat cu multe însuşiri şi cer
întrupare. Fruntaşii care erau la cârma neamului sunt însetaţi de muncă şi
stăpâniţi de dorul unei clădiri repezi pe toate terenele.
În cadrul Astrei apar secţiuni ca: filologică, istorică, ştiinţe naturale,
şcoală, economie, ştiinţă.
Biblioteca Centrală a Astrei, de pildă, care va începe cu un
braţ de cărţi, va deveni în curând un focar de carte de mare anvergură, cu un
sediu modern care, sub conducerea domnului Ioan Onuc Nemeş, este o faţă a
culturii româneşti. Ca să nu mai vorbim de mai micile sau marile biblioteci ale
despărţămintelor. Aceeaşi impresionantă creştere va înregistra instituţia
muzeală. Începând timid cu mici expoziţii, cu colecţii de artă sau obiecte de
meşteşug, se va înscrie în cele din urmă în peisajul mondial la un loc de
frunte. Rezonanţa Muzeului Astrei din
Dumbrava Sibiului nu are mulţi rivali în lume.
Dacă în 1905, la doar 44 ani de la
înfiinţare, Nicolae Iorga va remarca: Niciodată
nu s-a întrunit pe acest pământ, din un prilej pur cultural, o societate
culturală mai mare şi mai aleasă de cum au fost miile de vizitatori din toate
ţările locuite de poporul nostru, întruniţi de astă dată la Sibiu..., ne
putem închipui (sau nici măcar nu ne putem) rolul ei în perioada interbelică,
după ce s-a realizat şi Marea Unire.
După cel de al doilea flagel mondial
destinul Asociaţiunii care pe parcursul a aproape 90 de ani a deţinut locul
întâi în promovarea culturii şi a civilizaţiei româneşti este grav ameninţat.
În 1950 este suspendată orice activitate şi i se confiscă abuziv toate bunurile
materiale şi de patrimoniu. Însuşi ultimul ei preşedinte care marca numărul
apostolilor, Episcopul Nicolae Popovici va pecetlui soarta prin martiraj.
Numai că aşa cum soarele ajunge la
apus nu pentru a muri, ci pentru a lumina emisfera cealaltă şi Astra s-a retras doar pentru un timp sub
un văl al tăcerii, continuându-şi
combustia asemenea vulcanului care aşteaptă momentul răbufnirii. Ideile Asociaţiunii,
iniţiativele ei măreţe au fost întreţinute în această perioadă de către
instituţiile pe care strălucirea ei de odinioară le-a luminat şi încălzit:
Academia Română, universităţi şi institute de învăţământ superior. Astfel că în
1986 a fost posibilă o sesiune jubiliară, prilejuită de implinirea a 125 de ani
de la înfiinţare, organizată de Societatea de Ştiinţe Filologice din România,
filiala Sibiu, având ca invitaţi de onoare pe Mitropolitul Antonie Plămădeală,
academicienii Radu Voinea (preşedintele Acad.), Cristofor Simionescu, Caius
Iacob, Ştefan Pascu, membri ai Prezidiului Academiei Române, iar profesorul
universitar Victor Grecu va şi publica un volum omagial. Aşadar Astra avea resurse suficiente pentru a
întreţine flacăra pe timpul întunericului care temporar s-a lăsat peste ţară.
În 1990 lumina Astrei răzbate din nou la suprafaţă. În Aula Facultăţii de Teologie
din Sibiu are loc prima Adunare generală post-revoluţionară, iar cel care va
reînnoda şirul preşedinţilor este profesorul universitar pr. dr. Dumitru
Abrudan.
Astăzi Asociaţiunea Transilvană
pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român este condusă de
profesor universitar doctor Dumitru Acu. Sediul Comitetului Central este la
Sibiu, şi-a recăpătat instituţiile principale, Biblioteca şi Muzeul,
înregistrează 60 de despărţăminte în ţară şi peste hotare şi are aproximativ
8000 membri.
Activităţile ei sunt aceleaşi, doar
că nu se mai implică în cele care între timp şi-au dobândit un statut mai
solid: agricultură, industrie, ştiinţe etc. Ne-am putea întreba: atunci îşi mai
are oare rostul acum când şi alte ramuri (ca arta, literatura, învăţământul,
istoria) au o vădită independenţă?
Răspundem că atâta vreme cât multe dintre acestea sunt pândite de riscul
de a-şi deturna sensul, de a nu mai servi interesul neamului şi al ţării, o
forţă care să controleze, să ţină aprinsă o flacără de veghe, credem că este
necesară.
După cum remarca reputatul şi
impetuosul filolog George Pruteanu la Adunarea Generală a Astrei de la Sângiorgiu de Pădure: România, dacă vrem să o salvăm, trebuie urgent decocacolizată!
Aşa că nu trebuie abandonate încă
cele trei arme cu care a pornit lupta Astrei:
Şaguna cu crucea, Bariţiu cu condeiul, Avram Iancu cu sabia.
Şi dacă apariţia Astrei a fost posibilă datorită
influenţei marelui ierarh Şaguna la un vremelnic tron imperial, speranţele în
viitorul ei vin de la trecerea aceluiaşi grandios ierarh în faţa tronului
ceresc al Împăratului împăraţilor, prin canonizarea sa.
Gherla, 25 septembrie 2011 Pr. Ioan Morar,
preşedinte Astra Gherla"
