Program orientativ al Colocviilor – ediţia a III-a
- Împărate
Ceresc
- Cuvânt de bun venit – stareţul mânăstirii, părintele Nicolae şi preşedintele Astrei gherlene, părintele Ioan Morar
-
Deschiderea Colocviilor – Părintele Mitropolit Andrei
-
Imnul
ASTREI – Grupul vocal Duhul Transilvaniei al Parohiei Ortodoxe Sf. Ioan Botezătorul Gherla
- Comunicări:
profesorii Ilie Şandru (Topliţa), Augustin Cosmuţă (Baia Mare), Ioan Lazăr
(Râmnicu Vâlcea), Luminiţa Cornea (Sfântu Gheorghe), Felicia Avram (Sibiu),
Ioan Mariş (Sibiu), Ioan Cuceu (Cluj-Napoca), Ioan Tuduce (Zalău), actorul Paul
Antoniu (Baia Mare), colonel Constantin Gomboş (Timişoara), preot Ioan Morar
(Gherla)
-
Lansare
de carte – Asociaţia Culturală Antim Ivireanul Râmnicu Vâlcea
-
Lecturi
– elevi de la Şcoala Ioan Alexandru Sânpaul
-
Piese
muzicale din repertoriul Grupului vocal Duhul Transilvaniei
-
Agapă
"Stimaţi
participanţi
la Colocviile
de la Nicula – ediţia a III-a,
Fără
nicio resursă material - financiară – înafară de binevoitoarea găzduire a
Sfintei Mânăstiri -, cu şovăitoare încredere, dar cu o înflăcărată dorinţă de
înţelegere a vieţii personalităţilor cuprinse în atenţia noastră şi a
descifrării operei lor, iată-ne ajunşi la cea de a treia ediţie a Colocviilor de la Nicula.
Ca
de fiecare dată, aşa cum se cuvine, începem, sau am şi început deja, prin
intermediul misterului liturgic, cu intrarea în relaţie cu cei aflaţi pe
celălalt mal al râului vieţii, pe care îi chemăm să fie alături de noi, pentru
ca bucuria să fie deplină şi a celor ce au semănat şi a celor care secerăm,
exprimându-ne biblic.
Dacă
în cele două ediţii s-au avut în vedere o serie de date biografice, de data
aceasta propunem, cu o inspiraţie tot biblică, să tragem mai la adânc.
Adică să cutezăm a coborî în galeriile operei lor, să ne asumăm povara şi
riscul cotrobăirii prin comorile ascunse de ei, în speranţa de a fi aflate. Ar
rezulta de aici o dublă satisfacţie, pentru că scopul zămislirii acestora n-a
fost altul decât acela de a lumina, a încălzi, a hrăni pe cât mai mulţi.
Propunerea noastră nu exclude continuarea evocării momentelor biografice sau
bibliografice.
Nu
intenţionăm să dăm Colocviilor noastre
mari proporţii pe orizontală, ci dorim mai degrabă o mişcare pe verticală.
Coborâri în adâncuri, propulsoare spre înălţimi. După îndemnul blagian: Sapă, numai sapă, sapă / Până dai de stele-n
apă. Prin această acţiune cred că am avea o mare bucurie şi am da
satisfacţia cuvenită celor evocaţi, văzând că ei nu s-au ostenit degeaba.
Metoda
de exploatare ar fi cea clasică: decopertarea operei, adică deschiderea cărţilor – lectura, am zice noi –
identificarea resurselor de zăcământ iar apoi, fără cianură, ci folosind doar
aghiasma buneicuviinţe, să defoliem metaforă cu metaforă până se ajunge la
comorile căutate care devin apoi podoabe ale noastre. Pentru că la urma urmei
niciun om nu reprezintă ceva numai prin datul ereditar, ci este summa
acumulărilor din ceilalţi cu care vine în contact. Acesta şi este, credem,
sensul prisosului de har şi de daruri la unii, pentru a da şi altora. Altfel
spus, devenim, spiritual vorbind, în parte, ceea ce asimilăm. De aici şi
preferinţele pentru anumite opere precum şi similitudinile cu autorii lor. La
urma urmei aceste cotrobăiri prin alţii nu sunt decît căutări de sine. Căutări
care, evident, presupun şi regăsiri. Gânditorul portughez de origine iudaică
Ruben A. Alves în cartea sa Cuvintele
bune de mâncat sau Bucătăria ca
parabolă teologică, apărută la Editua Deisis,
Sibiu 2007, în traducerea lui Virginia Gâlea, cu o Prefaţă de Ioan I. Ică
junior, vine în sprijinul înţelegerii a ceea ce propunem noi acum. Suntem mâncaţi de mâncare, spune acesta,
mâncarea ne asimilează, devenim ceea ce mâncăm. Mutatis mutandis: noi ne
hrănim din operele consultate, ni le asumăm, dar de fapt ele ne asimilează pe
noi, ne fac să devenim, fie cât de puţin, parte din ele. Şi printre multe
exemple autorul ne oferă unul extrem de subtil cu Euharistia: E un dineu antropofagic: un ritual magic.
Manânci trupul persoanei moarte pentru a junge ca ea. Sperăm să fim mâncaţi,
asimilaţi de mâncare ...
Euharistia:
dacă trupul şi sângele ar fi asimilate în trupurile noastre, ele ar deveni ceea
ce suntem noi. Dar Euharistia e inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâine şi
vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim
ceea ce sunt ele: Trupul şi Sângele lui Hristos. (p.41)
Şi
pentru a nu lungi această modestă introducere, propunem trecerea la fapte. Nu
înainte însă de a aminti că celor patru personalităţi din mica noastră galerie
de până acum li se mai adaugă una care, cu doar câţiva ani în urmă pentru
sălaşul de veci a preferat satul său natal oraşelor prin care viaţa la purtat
şi chiar capitalei care i-a fost ultimul domiciliu. Este vorba de poetul Emil
Giurgiuca pe care Şoapta izvoarelor
l-a adus doar la câţiva paşi de Sfânta Mânăstire, la Diviciorii Mari, sat în
care s-a vrut a intra cu struţ în clop,
nu pentru a fi plâns, ci spre sfântă împlinire. (Şoapta izvoarelor în Renaşterea).
Aşadar
cu acestă ediţie a Colocviilor încercăm
să pătrundem mai întâi în opera celui ce spre sfârşitul acestui an are 10 ani
de când a devenit cetăţean de onoare
al Sfintei Mânăstiri Nicula. Este vorba de Vasile Avram.
Supunem
spre meditaţie un scurt fragment din încheierea operei sale de căpătâi Creştinismul cosmic. O paradigmă pierdută? –
mit şi ortodoxie în tradiţia românească. Această frântură reprezintă o
perspectivă existenţială în care autorul se întâlneşte cu Sfinţii Părinţi, cu
marii gânditori din culturile lumii şi cu marele receptor şi păstrător al
tainelor vieţii, poporul.
Ceea ce dă consistenţă şi credibilitate
creştinismului cosmic este contactul său nemijlocit cu natura – cu cosmosul.
Dumnezeu se revelează, înainte de toate, în lucruri – cu condiţia, fireşte, ca
acestea să intre într-o relaţie de tip empatic cu spiritul uman. E imposibil ca
o persoană dotată cu inteligenţă să nu resimtă prezenţa divinităţii în lume ca
ordine şi armonie: în simfonia aştrilor, în ritmurile vegetaţiei, în structura
şi complementaritatea speciilor, în darurile ce ni se distribuie fără să se
împartă (lumina, căldura, aerul, albastrul cerului, verdele câmpului, roadele
pământului), în alcătuirea biochimică a vieţii, în succesiunea spaţiului şi
timpului. Este ceea ce Sfinţii Părinţi au numit „contemplaţia naturală”, prima
treaptă a cunoaşterii divinităţii, dublată apoi de cea dobândită din mesajele
Logosului revelat. (p. 438-439)
O plinire a vremii a fost crearea lumii
(urmând timpului gol al eternităţii divine), o alta venirea Mântuitorului, cea
care a dat sens etic devenirii prin însumarea ciclurilor temporale într-un
context soteriologic, şi tot o plinire a vremii e aşteptată pentru momentul
celei de a doua veniri a Lui, când întregul timp va trece în veşnicie (altceva
decât eternitatea) şi se va conştientiza prin omul îndumnezeit.
Fiindcă între
aceste „pliniri” vremea nu face decât să vremuiască- adică să treacă dintr-o bătaie în
alta a ceasului – se naşte în spiritele sceptice sentimentul zădărniciei, iar
în cele active ideea că acumulările de senzaţii şi de obiecte sunt singurele
realităţi ce dau seamă de trecerea noastră prin lume. Există şi o a treia
soluţie: acumulările existenţiale puse sub paza sentimentului perisabilităţii
lor, sau, altfel spus, adecvarea acestor acumulări la necesitatea plinirii
vremii: tot ceea ce se înfăptuieşte la nivel individual să fie în consens cu
finalitatea transcendentă a existenţei, cu acea previzibilă transformare a
lumii din momentul când bilanţul devine obligatoriu şi necesar atât în plan
uman câr şi în plan cosmic.
Fatalitatea trecerii
timpului se converteşte astfel în timpul creator şi existenţa capătă sens. Nu
prin mulţimea acumulărilor, ci prin valoarea lor, prin adecvarea acestora la
imperativele trecerii din cantitate în calitate, prin conştiinţa participării
după măsură la marele act al plinirii vremii. Individualul trece în general
fără convulsii şi desincronizări: memento mori devine cheia etică a integrării
cosmice, vremea nu vremuieşte în zadar, devenirea se converteşte în fiinţă.
Carl G. Jung, despre care Mircea Eliade spune că şi-a păstrat până la sfârşitul
vieţii aliura de înţelept chinez sau de ţăran din sud-estul Europei,
atenţionează că „pentru om, chestiunea decisivă e asta: te referi sau nu la
veşnicie? Acesta e criteriul vieţii. Numai dacă ştiu că ideea veşniciei e
esenţială nu-mi leg interesul de lucruri fără importanţă decisivă.( ...). Dacă
înţelegem şi simţim că, în această viaţă deja, suntem legaţi de veşnicie,
dorinţele şi atitudinile noastre se modifică. La urma urmelor, nu valorăm decât
prin esenţial, iar dacă n-ai găsit calea spre el, viaţa este irosită”. (p.
443-445)
Am
folosit una din ideile conclusive ale autorului, greu de desprins din întregul
atât de dens al operei, tocmai pentru a stârni atracţia pe acest teren atât de
mănos. Cu adevărat o terra mirabilis în
care ne regăsim cu cele mai obsedante năzuinţe ale noastre. Opera lui Vasile
Avram, de la Scrisorile cu pitici la Creştinismul cosmic este ca o corabie
care te poartă printr-un peisaj mirific, oferindu-ţi realmente un banchet
spiritual. Mai că eşti tentat să te mulţumeşti cu stilul său şi cu peisajul
misterios prin care te poartă, cu riscul de a nu ajunge nicăieri. Cum spune
Lessing că dacă Dumnezeu i-ar oferi în mâna Sa dreaptă cunoaşterea întregului
adevăr iar în stânga căutarea neîncetată a adevărului, cu toate pericolele şi
dezamăgirile pe care aceasta le presupune, ar opta pentru mâna stângă...
Lessing iubea mai mult traversarea oceanului decât ajungerea în port.
Dar
Vasile Avram nu ne abandonează în mijlocul oceanului, ci după ce ne poartă prin
adâncurile gândirii existenţiale şi prin mirajul mitologiilor lumii, ne debarcă
în siguranţă în portul revelaţiei divine. În aceasta constă marele lui merit,
că el nu a conturat intelectual un traseu, ci şi l-a împropriat încehindu-şi
viaţa pământească cu Adevărul în braţe. Este ca şi cum ar fi cules un imens
buchet de flori pe care să-l depună la picioarele Creatorului. Pentru sine şi
pentru alţii.
***
Cât despre
fratele Ioan Alexandru, prieten şi coleg întru slujirea cuvântului, care doar
cu doi ani înaintea lui Vasile Avram s-a aşezat sub covorul de brânduşe din
aceeaşi poiană a mânăstirii, cum spune primul evocat aici, el este puţin mai
bine cunoscut deoarece genul de exprimare al său, poezia, este mai accesibil.
Ceea ce nu înseamnă că este mai puţin consistent şi valoros.
Spiritul
său vulcanic îl poartă ca şi pe mai liniştitul său confrate pe aceleaşi
sinuoase cărări în căutarea aceleiaşi Kalokagatii.
Nu
sunt eu cel chemat să mă pronunţ asupra operei sale. Cel puţin nu din
perspectivă literară. Socot însă că din cea teologică o pot face cât de cât.
Ori, poezia lui Ioan Alexandru este în bună parte o teologie exprimată
metaforic. Cu mijloacele sale de exprimare poetul Ioan Alexandru poate să
răscolească cele mai nebănuite tainiţe ale sufletului. Pretind că îl mai
înţeleg destul de bine şi în latura în care îl preocupă viaţa satului. Şi asta
pentru că ne despart doar două dealuri şi o vale. Adică nu îmi este deloc
străin mediul în care şi-a conturat personalitatea.
Dar
pentru că sunt mulţi care doresc să se pronunţe despre el, eu voi face referire
doar la o singură poezie în care abordează cu deosebită măiestrie taina cea mai
presus de fire a teologiei: Sfânta Treime. Adică izvorul ei, al teologiei.
Trei izvoare cresc pe cale/ De departe zarea lor/ E o
singură lumină/ Străjuită de-un izvor
Şi te-apropii – trei sunt iarăşi/ Fiecare-n matca sa/
Pîlpîie-n păienjenişuri/ Nu le vede nimenea
Doar răcoarea lor spre seară/ O presimte călătorul/
Când pe cer fulgeră frica/ Şi-n garoafe arde dorul
Calci pe ţărnă dedesubtul/ E-a izvorului poveste/ Trei
în unul veşnic susur/ Ce va fi a fost şi este
Trei izvoare trinitare/ Ard departele-n aproape/ Duhul
le veghează cursul/ Născătoarelor din ape
Curg într-una plâng şi tac/ Şi rămân în veşnicie/ Trei
aripe într-un zbor/ La un trup ce va să fie.
Poezia
teologică a lui Ioan Alexandru ca şi discursul poetic al lui Bartolomeu
mitropolitul l-au determinat pe condeierul Virgil Nistru Ţigănuş care-i
asociază dimpreună cu alţii în Logosul şi
clepsidra – ipostaze ale retoricii să spună că teologia poate fi ascultată ca poesis.
Comentariile
le las în seama domniilor voastre.
Mai
adaug doar că expresia metaforică a Sfintei Treimi redată de poetul Ioan
Alexandru în Izvorul este egalată
doar de reprezentarea plastică din Troiţa lui Rubliov. Amândouă, ca prin farmec,
coboară misterul Sfintei Treimi la smerita noastră putere de înţelegere,
înflăcărându-ne şi întărindu-ne credinţa.
Vă
rog să nu socotiţi că prin cele câteva sugestii am pretenţia a fi descoperit o nouă americă. Nu am făcut
decât, cu plecăciunea cuvenită, să deschid o portiţă şi să vă rog să poftiţi
înăuntru!
Ne
vor trebui multe astfel de întâlniri pentru a putea explora universul care
ascunde comorile creaţiei lor!"
