În 2004 s-au împlinit 500 de ani de când dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a mutat la cele veşnice. Despărţământul gherlean al Astrei a organizat la acea vreme o întâlnire de suflet cu domnitorul; un material pe care l-am trimis atunci la Revista Renaşterea, unde a şi fost publicat, şi câteva imagini, ne trezesc amintiri plăcute.
O întâlnire întâmplată
şi dorită:
locuitorii municipiului
Gherla cu Ştefan cel Mare şi Sfânt
Într-o lume şi o vreme în care
aproape totul poate fi accesat pe Internet, vizionat sau audiat din media, ţi
se face uneori dor să participi pur şi simplu la o activitate culturală în care
tehnica să se facă simţită numai printr-un microfon, restul să fie izvorât din
suflet şi însoţit de mici stângăcii şi emoţii.
De un astfel de moment au avut
parte locuitorii municipiului Gherla, cei care au dorit, iar el a fost
prilejuit de cei 500 de ani de când dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt
s-a mutat la cele veşnice şi le-a fost dăruit de către Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, Despărţământul
“Ioan Alexandru” Gherla şi Protopopiatul Ortodox
Român Gherla.
Se spune că textul îşi face singur contextul şi,
dacă textul e bun, aşa este. Chiar dacă ceea ce s-a întâmplat în 23 aprilie
a.c. la Casa de Cultură din Gherla nu ar fi beneficiat deloc de publicitate
prin intermediul media şi cineva ar fi intrat
întâmplător, “textul” spus acolo i-ar fi creat întreg “contextul”
istoric. Iar textele au venit de la câţiva oameni cu suflet mare: preşedintele
Astrei gherlene, protopopul Ioan Morar, directorul Liceului Teoretic “Petru
Maior” Gherla, profesorul Ioan Câmpean, Corul Seminarului Teologic Ortodox
Cluj-Napoca dirijat de părintele profesor Petru Stanciu, Corul “Duhul
Transilvaniei” de la Parohia “Sfântul Ioan Botezătorul” Gherla dirijat de
domnul Vasile Chiş şi Fanfara Casei de Cultură, care au creat întreg contextul:
Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa.
Dar ce s-a spus acolo?
Domnul profesor Câmpeanu a
făcut un portret al marelui Ştefan, insistând mai ales asupra luptelor pe care
acesta le-a purtat cu turcii, cu polonii. Testamentul şi cele câteva sfaturi pe care domnitorul
le-a dat ţării înainte de a muri, prezentate de către vorbitor, ar merita
ştiute, dacă nu pentru greutatea adevărului lor, atunci cel puţin pentru
frumuseţea exprimării:
“Boieri dumneavoastră … v-am chemat aici înaintea noastră să mă
mărturisesc înainte de moarte. Şi înainte de a-mi da împărtăşania Vlădica
Gheorghe, mitropolitul Moldovei, să mă spovedesc ţării, adică dumneavoastră, şi
să rog de mă iertaţi. Că am şi eu ca orice muritor păcatele mele. Şi de multe
ori, cu voie sau fără voie, am greşit înaintea voastră. Şi de la voi vreau să
cer iertare, nu de la Dumnezeu. Că dacă mă veţi ierta voi, mă va ierta şi
Domnul din ceruri … rog să mă iertaţi c-am fost prea bun cu voi, şi prea crunt.
Că n-am ştiut totdeauna cu cine să fiu prea aspru.
Că am miluit, câteodată pe cel netrebnic şi am osândit pe cel credincios. Pentru aceasta Domnul mă va
pedepsi, dacă va găsi de cuviinţă. (…)
Trăim vremuri tulburi. Din toate părţile fiare gata de pradă se uită cu
ochi pohticioşi către biata ţară a Moldovei. Eu şi cu boierii şi răzeşii mei am
făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi-am apărat-o, pe unde cu cuvântul, pe unde
cu sabia, de duşmani. Iar duşmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor să-şi
mărească ţările pe seama Moldovei. Care nu s-ar da în lături să se lăţească
peste noi. Şi leşii jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate
catolici. Ca şi ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Şi care se visează
grofi în ţară străină, iar bieţii moldoveni să le fie sluji şi datornici. Şi
tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o păşune pentru caii lor sirepi.
Şi cazacii care ajung din stepa zaporojană până aici cu gând să se bată cu
păgânul pentru credinţă, dar se întorc înapoi cu turme şi herghelii de-ale
moldovenilor. Şi rusul care a început să se lăţească în toate părţile, dintr-o
ţărişoară mică devenind o ţară cu întinderi mari, pe contul vecinilor. Şi
turcul care a cuprins atâta lume. Toţi ne-ar vrea vasali şi birnici. Şi dacă
tu, fiule, şi voi, boieri dumneavoastră, veţi vedea că nu puteţi ţine ţara, cum
am ţinut-o eu aproape un jumătate de secol, şi-ţi vedea că n-aveţi încotro, să
o închinaţi, dar să n-o închinaţi oricui. Dacă vreţi ca fii şi nepoţii voştri
să mai vorbească limba noastră, să n-o închinaţi vecinilor – nici leşilor, nici
ungurilor, nici muscalilor că aceştia, dacă vin, nu se mai duc din ţară şi sub
diferite pretexte au să vă treacă la altă credinţă şi au să vă impună să le
vorbiţi limba, şi jugul vă va fi dublu. Vă vor dovedi lesne şi vor găsi
argumente că sunteţi unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mult mai nobile şi
viţa lor e mai aleasă. Şi nu veţi fi stăpâni în casa voastră. Şi vă veţi simţi
străini în ţara moşilor şi strămoşilor voştri. Şi străinii vă vor numi pe voi “
venetici” şi nu vă vor lăsa să vă ridicaţi fruntea din ţărână. Din toţi cel mai
tare astăzi e turcul. Aş vrea să vă ştiu liberi. Dar dacă veţi vedea că nu
puteţi păstra libertatea, şi gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească
niciodată: să vă închinaţi celuia cu care m-am războit dintotdeauna: turcului,
că acesta nu cumpără moşii în ţară străină, nici moschei nu zideşte şi nici
altă limbă decât turca n-are să înveţe. Şi fiind Turcia prea departe, ea nu va
dori niciodată să se mute în Moldova, ca unele neamuri de la nord care caută
regiuni mai călduroase şi pământuri mai roditoare. Veţi plăti birul umilitor
până veţi găsi forţe în voi să vă scuturaţi jugul nesuferit. (…)”.
Durerea adevărului afirmat, şi
confirmat în mare parte din punct de vedere istoric, este îndulcită puţin, dar
numai prin argumentarea fără cusur din Testamentul
dreptcredinciosului domn, pentru că cea de a doua comunicare, cea a
părintelui protopop, ne va duce într-o altă tulbure vreme. Sfinţiei sale i s-a
părut mai interesant să zăbovească asupra “duhului
lui Ştefan” în Transilvania,
arătând cum peste aproximativ două secole (anul 1700) dorinţa lui Ştefan şi a
altor strămoşi, aceea de a fi una în credinţă, va fi uitată, primând interese
omeneşti meschine şi mărunte, în locul unor idealuri măreţe.
Cele două coruri i-au spus
marelui domn, “Hristos a înviat !”, iar Fanfara i-a (sau poate, ne-a) intonat, “Deşteaptă-te române !”.
Părintele îşi amintea cum, în
copilărie când încă nu deprinsese tainele cititului, a văzut într-o carte un
bărbat care ţinea pe palme o biserică. Întrebându-şi mama cine este răspunsul a
fost scurt, dar complet: Ştefan cel Mare,
căruia poporul îi spune şi Sfânt.
O întrebare se impune: oare
Ştefan şi-ar dori să fie accesat pe Internet sau copiilor să le spună despre el
mamele privind o imagine, într-un manual de istorie, în care el ţine în palme o
biserică? În principiu, şi în lumea acestui moment, ar fi bine să-l cunoaştem
din ambele, în fapt se întâmplă şi nu se întâmplă aşa, iar în fond, pentru
oameni cu sufletul deschis spre frumos
precum cei care au luat parte la această manifestare, e suficient şi lămuritor
chiar şi un gând bun însoţit de o lumânare, ca aceea pe care domnul profesor nu
uită să o ducă an de an la Vad, la bustul lui Ştefan.
Constantin Noica credea că o naţiune se poate educa printr-un om şi
acela era Eminescu sau chiar
printr-un singur cuvânt şi acela era întru.
Dacă ne este permis, am putea spune şi aşa: o naţiune poate fi cunoscută
printr-un om – Ştefan cel Mare şi Sfânt
– sau chiar printr-un verb – a fi.
Prin tot ceea ce a făcut Ştefan a fost precum neamul care l-a dat: când
mare, când mic, cu bucurii sau tristeţi, victorii sau înfrângeri, dar mereu cu
dragoste curată pentru neam şi credinţă.
Din partea mea o floare cu multe petale pentru a-i putea scrie pe ele
un gând, în speranţa că apoi vântul le va desprinde şi duce la el: dacă uneori
suntem mărunţi în intenţii şi fapte e nu pentru că nu ne străduim, dar numele
noastre sunt Ioan, Vasile, Gheorghe, … chiar Ştefan … însă atât … lipseşte cel Mare; prin urmare intenţiile şi
faptele noastre sunt pe măsura mărimii noastre …
Iertare! Gherlenii atât au
putut să-ţi dăruiască.
Suntem convinşi însă că ne-a
acceptat micul dar adus la întâlnire
… chiar dacă el nu a putut fi accesat şi pe Internet.
Nelica Mihăilescu
Gherla,
24 aprilie 2004
