Icoană brâncoveană
Deşi s-a aşternut de multă vreme
O sfântă linişte peste icoana brâncoveană
Răscolitoare glasuri din străfunduri
Ne fac să mai simţim nevindecata rană
În ape de Bosfor se scaldă
Lumina ochilor răsfrântă prin istorii
Şi vrea să limpezească ce este veşnic
Şi ce-i vremelnic în ale lumii glorii
Privirea vulturească de înţelept bătrân
Ce-a stat ani mulţi în scaun de domnie
Ne dă o strălucită-nvăţătură
Ce-ar trebui sădită-n suflet din pruncie
Se pierd averi, se clatină coroane
Frumuseţea ca şi faima curând se veştejesc
Se prăbuşesc orgolii, se sting dorinţi aprinse
Se-nvolbură-n risipă tot ce e pământesc
Se află-n noi însă un dram de cer
Pe care nu-s puteri ca să-l răpună
Acesta i-a înnobilat pe Brâncoveni
Făcându-i purtători de cruce şi cunună
Şi astăzi încă ascuţite iatagane
Se leagănă de-un fire subţire atârnate
Aşteaptă mărturia de credinţă
A unui neam mâncat de nedreptate
Vom şti ce hotărâre să luăm
Când Beiul intunericului va face negrul semn
Că e momentul candela să ni se stingă
Turnând vrăjmaşul apă-n untdelemn?
Trebuie oare să mai crească încă
Munţii de jertfe, de trudă şi alean
Aduse peste veacuri cu răbdare
De veşnic obiditul nostru neam?
De-ar fi ca toate-acestea odată, undeva
O dreaptă cântărire să-şi găsească
Atunci şi Caraimanul şi Făgăraşul şi Ceahlăul
În faţa lor ar trebui să se smerească
Privesc icoana pruncilor martiri
A unui
vistiernic şi-a marelui voievod
Şi văd în preajma lor zburând spre ceruri
Pe toţi eroii dăruiţi de acest norod
Şi simt că încă un chip cu aură mucenicească
Undeva-n icoană ar trebui să fie
Un suflet de patru ori decapitat ca mamă
Şi încă de vreo două ca doamnă şi soţie
