sâmbătă, 27 aprilie 2013

Amintirea unei întâlniri de suflet

     În 2004 s-au împlinit 500 de ani de când dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a mutat la cele veşnice. Despărţământul gherlean al Astrei a organizat la acea vreme o întâlnire de suflet cu domnitorul; un material pe care l-am trimis atunci la Revista Renaşterea, unde a şi fost publicat, şi câteva imagini, ne trezesc amintiri plăcute.

                 O întâlnire întâmplată şi dorită:
                                   locuitorii municipiului Gherla cu Ştefan cel Mare şi Sfânt

Într-o lume şi o vreme în care aproape totul poate fi accesat pe Internet, vizionat sau audiat din media, ţi se face uneori dor să participi pur şi simplu la o activitate culturală în care tehnica să se facă simţită numai printr-un microfon, restul să fie izvorât din suflet şi însoţit de mici stângăcii şi emoţii.
De un astfel de moment au avut parte locuitorii municipiului Gherla, cei care au dorit, iar el a fost prilejuit de cei 500 de ani de când dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a mutat la cele veşnice şi le-a fost dăruit de către Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, Despărţământul “Ioan Alexandru” Gherla şi Protopopiatul Ortodox Român Gherla.
Se spune că textul îşi face singur contextul şi, dacă textul e bun, aşa este. Chiar dacă ceea ce   s-a întâmplat în 23 aprilie a.c. la Casa de Cultură din Gherla nu ar fi beneficiat deloc de publicitate prin intermediul media şi cineva ar fi intrat  întâmplător, “textul” spus acolo i-ar fi creat întreg “contextul” istoric. Iar textele au venit de la câţiva oameni cu suflet mare: preşedintele Astrei gherlene, protopopul Ioan Morar, directorul Liceului Teoretic “Petru Maior” Gherla, profesorul Ioan Câmpean, Corul Seminarului Teologic Ortodox Cluj-Napoca dirijat de părintele profesor Petru Stanciu, Corul “Duhul Transilvaniei” de la Parohia “Sfântul Ioan Botezătorul” Gherla dirijat de domnul Vasile Chiş şi Fanfara Casei de Cultură, care au creat întreg contextul: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa.
Dar ce s-a spus acolo?
Domnul profesor Câmpeanu a făcut un portret al marelui Ştefan, insistând mai ales asupra luptelor pe care acesta le-a purtat cu turcii, cu polonii. Testamentul şi cele câteva sfaturi pe care domnitorul le-a dat ţării înainte de a muri, prezentate de către vorbitor, ar merita ştiute, dacă nu pentru greutatea adevărului lor, atunci cel puţin pentru frumuseţea exprimării:
Boieri dumneavoastră … v-am chemat aici înaintea noastră să mă mărturisesc înainte de moarte. Şi înainte de a-mi da împărtăşania Vlădica Gheorghe, mitropolitul Moldovei, să mă spovedesc ţării, adică dumneavoastră, şi să rog de mă iertaţi. Că am şi eu ca orice muritor păcatele mele. Şi de multe ori, cu voie sau fără voie, am greşit înaintea voastră. Şi de la voi vreau să cer iertare, nu de la Dumnezeu. Că dacă mă veţi ierta voi, mă va ierta şi Domnul din ceruri … rog să mă iertaţi c-am fost prea bun cu voi, şi prea crunt. Că n-am ştiut totdeauna cu cine să fiu prea aspru. Că am miluit, câteodată pe cel netrebnic şi am osândit pe cel credincios. Pentru aceasta Domnul mă va pedepsi, dacă va găsi de cuviinţă. (…)
Trăim vremuri tulburi. Din toate părţile fiare gata de pradă se uită cu ochi pohticioşi către biata ţară a Moldovei. Eu şi cu boierii şi răzeşii mei am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi-am apărat-o, pe unde cu cuvântul, pe unde cu sabia, de duşmani. Iar duşmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor să-şi mărească ţările pe seama Moldovei. Care nu s-ar da în lături să se lăţească peste noi. Şi leşii jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate catolici. Ca şi ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Şi care se visează grofi în ţară străină, iar bieţii moldoveni să le fie sluji şi datornici. Şi tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o păşune pentru caii lor sirepi. Şi cazacii care ajung din stepa zaporojană până aici cu gând să se bată cu păgânul pentru credinţă, dar se întorc înapoi cu turme şi herghelii de-ale moldovenilor. Şi rusul care a început să se lăţească în toate părţile, dintr-o ţărişoară mică devenind o ţară cu întinderi mari, pe contul vecinilor. Şi turcul care a cuprins atâta lume. Toţi ne-ar vrea vasali şi birnici. Şi dacă tu, fiule, şi voi, boieri dumneavoastră, veţi vedea că nu puteţi ţine ţara, cum am ţinut-o eu aproape un jumătate de secol, şi-ţi vedea că n-aveţi încotro, să o închinaţi, dar să n-o închinaţi oricui. Dacă vreţi ca fii şi nepoţii voştri să mai vorbească limba noastră, să n-o închinaţi vecinilor – nici leşilor, nici ungurilor, nici muscalilor că aceştia, dacă vin, nu se mai duc din ţară şi sub diferite pretexte au să vă treacă la altă credinţă şi au să vă impună să le vorbiţi limba, şi jugul vă va fi dublu. Vă vor dovedi lesne şi vor găsi argumente că sunteţi unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mult mai nobile şi viţa lor e mai aleasă. Şi nu veţi fi stăpâni în casa voastră. Şi vă veţi simţi străini în ţara moşilor şi strămoşilor voştri. Şi străinii vă vor numi pe voi “ venetici” şi nu vă vor lăsa să vă ridicaţi fruntea din ţărână. Din toţi cel mai tare astăzi e turcul. Aş vrea să vă ştiu liberi. Dar dacă veţi vedea că nu puteţi păstra libertatea, şi gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească niciodată: să vă închinaţi celuia cu care m-am războit dintotdeauna: turcului, că acesta nu cumpără moşii în ţară străină, nici moschei nu zideşte şi nici altă limbă decât turca n-are să înveţe. Şi fiind Turcia prea departe, ea nu va dori niciodată să se mute în Moldova, ca unele neamuri de la nord care caută regiuni mai călduroase şi pământuri mai roditoare. Veţi plăti birul umilitor până veţi găsi forţe în voi să vă scuturaţi jugul nesuferit. (…)”.
Durerea adevărului afirmat, şi confirmat în mare parte din punct de vedere istoric, este îndulcită puţin, dar numai prin argumentarea fără cusur din Testamentul dreptcredinciosului domn, pentru că cea de a doua comunicare, cea a părintelui protopop, ne va duce într-o altă tulbure vreme. Sfinţiei sale i s-a părut mai interesant să zăbovească asupra “duhului lui Ştefanîn Transilvania, arătând cum peste aproximativ două secole (anul 1700) dorinţa lui Ştefan şi a altor strămoşi, aceea de a fi una în credinţă, va fi uitată, primând interese omeneşti meschine şi mărunte, în locul unor idealuri măreţe.
Cele două coruri i-au spus marelui domn, “Hristos a înviat !”, iar Fanfara i-a (sau poate,   ne-a) intonat, “Deşteaptă-te române !”.
Părintele îşi amintea cum, în copilărie când încă nu deprinsese tainele cititului, a văzut într-o carte un bărbat care ţinea pe palme o biserică. Întrebându-şi mama cine este răspunsul a fost scurt, dar complet: Ştefan cel Mare, căruia poporul îi spune şi Sfânt.
O întrebare se impune: oare Ştefan şi-ar dori să fie accesat pe Internet sau copiilor să le spună despre el mamele privind o imagine, într-un manual de istorie, în care el ţine în palme o biserică? În principiu, şi în lumea acestui moment, ar fi bine să-l cunoaştem din ambele, în fapt se întâmplă şi nu se întâmplă aşa, iar în fond, pentru oameni cu  sufletul deschis spre frumos precum cei care au luat parte la această manifestare, e suficient şi lămuritor chiar şi un gând bun însoţit de o lumânare, ca aceea pe care domnul profesor nu uită să o ducă an de an la Vad, la bustul lui Ştefan.
Constantin Noica credea că o naţiune se poate educa printr-un om şi acela era Eminescu sau chiar printr-un singur cuvânt şi acela era întru. Dacă ne este permis, am putea spune şi aşa: o naţiune poate fi cunoscută printr-un om – Ştefan cel Mare şi Sfânt – sau chiar printr-un verb – a fi. Prin tot ceea ce a făcut Ştefan a fost precum neamul care l-a dat: când mare, când mic, cu bucurii sau tristeţi, victorii sau înfrângeri, dar mereu cu dragoste curată pentru neam şi credinţă.
Din partea mea o floare cu multe petale pentru a-i putea scrie pe ele un gând, în speranţa că apoi vântul le va desprinde şi duce la el: dacă uneori suntem mărunţi în intenţii şi fapte e nu pentru că nu ne străduim, dar numele noastre sunt Ioan, Vasile, Gheorghe, … chiar Ştefan … însă atât … lipseşte cel Mare; prin urmare intenţiile şi faptele noastre sunt pe măsura mărimii noastre …
Iertare! Gherlenii atât au putut să-ţi dăruiască.
Suntem convinşi însă că ne-a acceptat micul dar adus la întâlnire … chiar dacă el nu a putut fi accesat şi pe Internet.                                             

                                                                                               Nelica Mihăilescu
                                                                                               Gherla, 24 aprilie 2004




joi, 25 aprilie 2013

Vorbă cu greutate


Mama lui Ion Creangă:


Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei! Și să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag, ...

miercuri, 24 aprilie 2013

Spânul lui Creangă, spânii zilelor noastre

     În urmă cu două săptămâni (ar putea fi şi trei, nu aceasta e problema de bază) am găsit pe un blog un material, simplu dar cu miez, despre omul rău, ticălos, mizer, infect, omul în care perfidia, lăcomia, păcatul îşi găsesc loc; este ceea ce detest cel mai mult în societate, mai nou mi-e teamă de oamenii a căror gură spune ceva dar puţina pricepere şi agerime a minţii te ajută să vezi că ochii lor spun altceva: au o privire plină de venin, căutând permanent lucruri pe care să le poată folosi doar ei, le mişcă capul într-un fel ciudat de parcă ar căuta ceva, sunt neliniştiţi, mint foarte des, se eschivează de la orice răspundere dar sunt primii când este vorba de venit nemuncit... sunt cei din materialul următor (cel găsit pe blog):


    " Zilele acestea, vazând câte rele s-au întâmplat doar în ultima perioadă, mă gândeam cât de mult a păcătuit acest popor pentru ca, după 20 de ani, să aibă parte de o astfel de soartă. Cum de este posibil ca după atâția ani de așa-zisă democrație, să nu fim în stare să discernem binele de rău și să ne lăsăm păcăliți în asemenea hal ?
Probabil sub imperiul acestor gânduri, am ajuns să-mi amintesc de un personaj, care, din punctul meu de vedere, a fost pesonajul negativ al copilăriei mele. Poate că și poveștile lui Creangă au fost inspirate din viața reală și atunci nu mă mir că naivitatea este o trăsătură nativă. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar personajul la care mă refeream este Spânul, personajul negativ din povestea Harap-Alb. Obișnuiam în acea vreme să merg la Teatrul de marionete și imaginea lui mi-a rămas în minte, ani de zile, ca întruchiparea răului.
Pentru cei care nu își mai amintesc de acest personaj, deși îmi este greu să cred, iată un extras din caracterizarea existentă pe site-ul su subiecte de bacalaureat:
Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri supranaturale, ca in basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui umana.
Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi avut acces, el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala, “vita de boz tot ragoz”.
Portretul fizic se reduce la o singura trasatura, exprimata direct, “un om span”, (barbat caruia  nu-i creste barba – n.n.) naratorul sugerand concepţia populara potrivit careia unei anomalii fizice ii corespunde o deficienta caracteriala majora. Conform acestei idei stravechi, “omul insemnat” este periculos si trebuie sa te feresti de el: “De obicei, acestia (oamenii insemnati – n.n.) sunt rai, cruzi, perfizi si lingusitori” (O.Barlea).
Portretul moral reiese in mod indirect, din faptele, vorbele si atitudinea personajului, precum si din relatiile cu celelalte personaje.
…….
Dupa ce “pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai”, principiul dupa care se conduce Spanul este acela al stapanului tiran, avid de putere, considera ca slugile seamana cu animalele, “ca si intre oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii”. Din proprie experienta, stie ca “sa te fereasca Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja”, deoarece el, cum vede ca “i s-au prins minciunile de bune” si ca este primit cu toate onorurile de catre imparatui Verde, devine amenintator si violent cu sluga, li da o palma, cu scopul “sa faca pe Harap-Alb ca sa-i ieie si mai mult frica”. Asadar, relatia Spanului cu Harap-Alb contureaza un individ impulsiv si agresiv, cu un caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolica.
Vazandu-se ajuns urmas, la tronul imparatesc, Spanul devine arogant, dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el, pentru ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile, astfel ca acestea sa indeplineasca intocmai toate poruncile, oricat ar fi de greu de dus la bun sfarsit: “Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. Pana l-am dat pe brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ti vin de hac. Vorba ceea: frica pazeste bostanaria. Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul”.
…….
(Maria Nastase, “Povestea lui Harap Alb”)
Nu-mi explic de ce mi-am amintit de acest personaj, dar precizez că orice asemănare cu personaje sau evenimente actuale este pur întâmplătoare."
 Materialul m-a dus şi spre câteva cugetări, a lui Menander, Esop şi George Budoi:

Mă dezgustă omul rău când spune o vorbă bună!

Oamenii netrebnici din fire, chiar dacă îşi schimbă starea, nu-şi schimbă firea.

Oamenii răi nu se îmbolnăvesc niciodată de inimă: le lipseşte organul...

... iar acum câteva minute l-am auzit la radio pe Părintele Mitropolit Bartolomeu spunând cu durere: aceiaşi oameni care în urmă cu ceva timp îl întâmpinau pe Iisus cu ramuri de finic strigau acum: răstigneşte-l, răstigneşte-l! Aceiaşi, nu alţii!

...?! Cam aştia suntem...


Apa

     Zilele trecute mi-am amintit de Mircea Vulcănescu, dar mai mult de versurile lui profunde din Litanii pentru trei stări, o împletire încântătoare de metaforă şi filosofie. Prima stare este Litanii pentru apă, iar versurile următoare fac parte din această primă stare şi sunt grele de sensuri: 

Apă care curgi la rădăcina vinului
Apă de folos la botezul creştinului
Apă fără de care n-ar fi pâine
Apă care adapi gură de om şi de câine
Apă care iei forma vasului în care stai
Apă pe care cu nimic nu poţi s-o tai
Apă care te împarţi sub ce-i mai greu
            Şi fereci peste el, lacătele lui Dumnezeu
Apă care porţi ce-i mai uşor decât tine
Apă care desfaci ce-i la fel cu tine
Apă adâncă plină de comori
            Pe care dacă le găseşti, mori
Apă limpede în care se vede cerul
Apă care nu poţi păstra misterul
Apă pe care se rătăceşte năierul
Apă prin care străbate lumina
Apă prin care zboară regina Wilhelmina
Apă care sari peste stânci, zglobie
Apă care şerpuieşti cu melancolie
Apă care te târăşti prin locuri joase
Apă care te dai şi-n zadar şi cu foloase
Apă care arde vatra
Apă care macină piara
(…)
Apă, musafir totdeauna bine primit
Apă, lucru totdeauna neisprăvit…

Un elogiu adus apei, cea care ia forma vasului în care stă, cea care se dă şi-n zadar şi cu foloase! 



miercuri, 17 aprilie 2013

Oameni, imagini, cuvinte, tăceri

Hramul Mânăstirii Nicula, 2003, Părintele Mitropolit Bartolomeu, părinţii Teofil Părăian, Vasile Nemeş, Ioan Morar:

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Zilele Octavian C. Tăslăuanu - Bilbor



Articol preluat din Condeiul ardelean, nr. 264/2013:


     "Bilborul, supranumit şi „Împărăţia bradului alb şi al zăpezilor veşnice” sau „satul frumos ca-n poveşti”, a fost, în perioada 1-3 februarie 2013, gazda ospitalieră a manifestărilor ştiinţifice şi cultural-spirituale ale „Zilelor Octavian Codru Tăslăuanu”, ajunse la cea de-a VI-a ediţie. Din multitudinea şi varietatea acestora, evenimentul central l-a constituit Sesiunea de comunicări şi referate „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, desfăşurat timp de peste cinci ore în localul, plăcut, călduros şi elegant amenajat al Şcolii Gimnaziale „O.C. Tăslăuanu”. Trebuie să remarcăm eforturile organizatorilor - reprezentaţi de membrii Cercului ASTRA din localitate; corpul cadrelor didactice, primarul şi viceprimarul comunei, locuitori ai satului, personalul Pensiunii „Vîlcan”, şi-n mod cu totul deosebit, de preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi al Fundaţiei „Miron Cristea” din Topliţa, profesorul Ilie Şandru - care nu au precupeţit niciun efort pentru ca oaspeţii să se simtă excelent pe toată perioada şederii lor la Bilbor, dar şi de a asigura calitatea şi valoarea manifestărilor. Astfel, au fost invitaţi şi au participat la lucrările simpozionului: opt doctori în domeniul ştiinţelor - Valentin Marica (Târgu-Mureş), Alin Spânu, Dumitru Stavarache şi Oana Dimitriu (Bucureşti), Nicolae Bucur şi Traian Chindea (Miercurea- Ciuc), Luminiţa Cornea şi Ioan Lăcătuşu (Sfântu-Gheorghe), un părinte protopop, preşedintele Despărţământului ASTRA „Ioan Alexandru” din Gherla (judeţul Cluj) - Ioan Morar, doi inspectori şcolari - profesorii D. Drăghici şi Constantin Costea (Miercurea-Ciuc), prof. Dimitrie Poptămaş şi av. Ioan Sabău- Pop (Târgu-Mureş), alţi profesori şi publicişti din ţară şi localitate. După cuvintele de bun venit la sesiunea bilboreană adresate participanţilor de primarul comunei, Ilie Trif, şi preşedintele Cercului ASTRA Bilbor, profesorul Vasile Stan, în prima parte a lucrărilor au fost prezentate trei recent apărute volume pe piaţa cărţii harghitene. Surpriza, plăcută pentru participanţi, a constituit-o lansarea celui de-al doilea volum, editat de această dată cu ocazia sărbătoririi a 137 de ani de la naşterea scriitorului Octavian C. Tăslăuanu, cuprinzând materiale Sesiunii de comunicări şi referate „Octavian Codru Tăslăuanu”, ediţia a V-a, 2012, volum despre care directoarea Şcolii Gimnaziale, prof. Mărioara Angelica Stan, afirma că „reprezintă, şi în acest an, un modest omagiu adus ilustrului fiu al satului de către membri astrişti care continuă tradiţia activităţilor iniţiate în 2005 la şcoala noastră”. În paginile sale se regăsesc, aşa cum scrie în „Argument” prof. Vasile Stan, „dovada preocupărilor noastre de a scoate la lumină valoarea scriitorului şi publicistului născut la Bilbor, ... iar să ne cinstim înaintaşii, înseamnă să facem dovada patriotismului şi a identităţii noastre româneşti”. Astfel, alături de studiile bilborencelor, „Simboluri ale sacrului în viziunea lui Octavian Codru Tăslăuanu”, elaborat de prof. Mărioara Angelica Stan, şi „Războiul - ca experienţă de viaţă trăită - ilustrat în operele inspirate din primul război mondial” de prof. Mihaela Vîlcan, întâlnim alte şapte studii sub semnăturile prof. dr. Liviu Boar (Târgu-Mureş), prof. dr. Luminiţa Cornea, dr. Ioan Lăcătuşu şi subsemnatul (Sfântu-Gheorghe), Pr. Ioan Morar (Gherla), dr. Alin Spânu (Bucureşti), dr. Traian Chindea (Universitatea „George Bariţiu” Braşov), studii interesante care aduc lumină asupra unora dintre multiplele şi variatele activităţi desfăşurate de Octavian C. Tăslăuanu. În finalul cărţii, este publicat filmul desfăşurării manifestărilor ediţiei a V-a, publicat în foaia regională „Condeiul ardelean”, anul VII, Serie nouă, nr. 205 (240), p. 6, 24 februarie / 8 martie 2012.

Două cărţi de referinţă pentru românii din sud-estul Transilvaniei 

     Despre celelalte două cărţi lansate la Bilbor, sub semnăturile prodigioase ale dr. Nicolae Bucur şi dr. Constantin Catrina, „care reprezintă cărţi de referinţă în domeniu, de care nicio scriere viitoare nu poate face abstracţie”, după cum afirma dr. Ioan Lăcătuşu, vom face, dat fiind importanţa lor pentru comunitatea românilor din sud-estul Transilvaniei, consistente recenzii în numerele viitoare. Până atunci, însă, să le urăm felicitări celor doi autori.

Studii şi comunicări despre complexul om politic şi publicist O.C. Tăslăuanu

     În partea a doua a Sesiunii au fost prezentate studii şi comunicări care deschid noi orizonturi în studierea complexului om politic, scriitor şi publicist care a fost Octavian C. Tăslăuanu. Putem constata acest aspect chiar şi numai din enunţarea titlurilor studiilor şi autorilor lor: „Octavian C. Tăslăuanu - autenticitatea fiinţei”, dr. Valentin Marica; „Portretul lui Octavian Codru Tăslăuanu sub pana lui Constantin Argetoianu”, dr. Alin Spânu; „Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu - colaboratori la Luceafărul”, prof. Mărioara Angelica Stan; „Concepţii, consideraţii şi credinţe esteticoculturale la O.C. Tăslăuanu”, dr. Nicolae Bucur; „O.C. Tăslăuanu, propagator al culturii naţionale”, prof. Mihaela I. Vîlcan; „Octavian C. Tăslăuanu şi George Murnu - Corespondenţă aflată la fondul cabinetului de manuscrise - carte rară a Bibliotecii Academiei Române”, col. (r) dr. Dumitru Stavarache şi dr. Oana Dimitriu; „Datini şi obiceiuri din satul natal ilustrate de O.C. Tăslăuanu”, prof. Vasile Stan; „Revista „DACIA” şi publicistul O.C. Tăslăuanu”, prof. Vasile Stancu; „Consideraţii despre ASTRA şi activitatea secretarului ei administrativ, O.C. Tăslăuanu”, dr. Traian Chindea; „O.C. Tăslăuanu în scrierile lui Vasile Netea”, prof. Dimitrie Poptămaş; „O.C. Tăslăuanu şi contemporanii săi”, prof. dr. Luminiţa Cornea; „Natura şi arta, mijloace de înălţare spirituală la O.C. Tăslăuanu”, Pr. Ioan Morar; „Scrieri şi documente, din perioada 1906-1914, privind satul ardelean în viziunea lui O.C. Tăslăuanu”, dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stancu; „Debutul cercetărilor etno-muzeografice în localitatea Bilbor”, av. prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop.

Este necesară amenajarea unei Case Memoriale O.C. Tăslăuanu

     Concluziile trase de cei doi moderatori ai Sesiunii de comunicări, dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stan, au fost unanime în a aprecia buna organizare a manifestării şi a sublinia consistenţa ştiinţifică, valoarea documentară şi volumul informaţional al comunicărilor care s-au ridicat la standardele unor manifestări ştiinţifice naţionale organizate în centrele universitare ale ţării. În final, dr. Ioan Lăcătuşu nu a uitat de a le aminti organizatorilor necesitatea, din punct de vedere istoric şi turistic, deschiderii unei case memoriale, asemenea celei dedicate lui Romulus Cioflec, din Araci, judeţul Covasna, închinate marelui fiu al satului, Octavian Codru Tăslăuanu."


marți, 9 aprilie 2013

Arc peste veacuri - Lupa Capitolina

Preşedintele Astra Gherla, pr. Ioan Morar:

" (...)
Lupa Capitolina

              este binevenită în mica noastră urbe someşană în măsura în care îşi recunoaşte rudele şi le respectă. Altfel se va simţi străină aici, iar cetăţenilor municipiului nu le va spune nimic.
          Istoria, cu meandrele ei jucăuşe, a deturnat adeseori sensurile adevărurilor din drumul lor firesc. Adevărurile însă au rămas, urmând să aştepte vremuri prielnice pentru a putea reintra în matca lor firească şi a spune ceea ce aveau de spus.
Este adevărat că au fost momente în care naţia română a trebuit să se impună în lume ca o naţie cu identitate şi cu valori. Pentru acesta nu era însă nevoie a forţa înnobilarea în mod arbitrar. Aveam statutul de nobleţe ancestral. Doar făceam parte din stirpea celebrilor traci. Strămoşii noştri nu erau o paria în Europa. Iar cucerirea lor parţială şi vremelnică nu le-a putut schimba firea. Ori, din nefericire, s-a mers uneori până la a ne trăda strămoşii autentici şi a ne revendica originea de la strămoşi vitregi, numai pentru că ni se păreau a fi mai de soi. Tentativa s-a dovedit absurdă şi deloc avantajoasă, pentru că a trebuit în acest caz să ne punem la mezat limba, credinţa şi fizionomia.
Ei, până la urmă, cum adevărul nu poate fi nimicit, nici măcar atunci când pare înfrânt, începe să se facă lumină şi în istoria neamului nostru. Un simplu ţăran cu cuşmă, cu suman şi cu iţari, sfârtecând câteva perechi de opinci, grăind în limba strămoşilor adevăraţi, a pus adevărul istoric pe tava Europei pozând lângă Columna care ar fi vrut să însemne stâlpul funerar al unei mari şi demne naţii, dovedind că după aproape douăzeci de veacuri acea naţie trăieşte şi îşi păstrează identitatea.  
A coborât un dac de pe columnă!, au exclamat speriaţi străinii. Nu! Dacul a descins acolo, triumfător, din Dacia strămoşilor lui! I-a uluit atât de mult încât mulţi au văzut numai tava, nu şi adevărul. Martorul (îl recunoaştem pe Badea Cârţan) nu este un însingurat. În preajma lui sunt multe generaţii de martori. Cine doreşte să-i vadă n-are decât să-i caute la ei acasă, prin Apuseni, prin Maramureş, pe oricare versant al Carpaţilor. Îi va afla şi îi va recunoaşte cu uşurinţă. Iar dacă nu-i va găsi pe acasă să-i caute în cimitire, unde şi-au lăsat urmele. Şi pentru edificare mai pot întreba pietrele, tezaurele ascunse în tainele pământului, râurile, munţii şi văile, toate au de spus câte ceva. Pentru că toate acestea păstrează memoria strămoşilor şi o transmit şi urmaşilor în aceeaşi limbă pe care, întâmplător, o vorbesc atâţia veri de-ai noştri în lumea largă, chiar dacă nu atât de autentică cum s-a păstrat la noi.
Acum înţelegem, cred, că prezenţa acestui simbol aici la noi nici pe departe nu poate însemna ruperea unor zăgazuri care să alimenteze mori străine. Este doar o vizită la fratele-i mai mare care împodobea oarecând steagurile celor ce au opus cea mai faimoasă rezistenţă încrezutelor legiuni prădalnice romane şi care deşi au fost nevoiţi să plece steagurile în bernă nu s-au lăsat înfrânţi în fiinţa lor. Şi dacă vechii greci i-au biruit pe biruitori prin cultură, vechii daci i-au biruit prin simplul fapt de a fi!
Aşadar matroană Lupa Capitolină fii binevenită la Lupus Dacicus! Sperăm cu incisivii ajustaţi la vremuri doritoare de pace.
(...)
Despărţământul Ioan Alexandru Gherla mulţumeşte donatorului şi autorităţilor locale pentru sprijinul acordat acestui demers care îmbogăţeşte peisajul monumental al oraşului. Mulţumim şi oaspeţilor astrişti de la Năsăud, Dej, prin domnii prof. Ioan Seni, ec. Radu Gavrilă."

               - fragment dintr-un material scris de preşedintele Astrei gherlene     
                                                                                           în decembrie 2012 -                      

duminică, 7 aprilie 2013

Anii '80 - a modela, a înţelepti

     Alte imagini din anii '80, de la bisericuţa noastră unde cuminţenia trecută prin filtru cultural, teologic, era la ea acasă! Pentru bucuria celor care se regăsesc în ele şi, de ce nu, pentru smerirea celor care astăzi se consideră mari evlavioşi!

Anii '80 - Părintele Ioan Morar şi copii din parohie, în bisericuţă
(Biserica Sfântul Ioan Botezătorul Gherla)

Îndemn la lectură!

Fragment dintr-un material publicat în numărul 11 din anul 2012 al revistei Vatra veche!

Prof. dr. Luminiţa Cornea:


           O viaţă, un personaj 

            O viaţă întreagă să ai în suflet un personaj! Da, dar nu un personaj oarecare, ci unul care domină toate literaturile: Hamlet. Avem în vedere volumul „Prinţul marilor dileme”, scris de preotul Ioan Morar şi apărut la Editura Ecclesia, Nicula, 2010.
            Subiectul „Hamlet” a constituit pentru preotul Ioan Morar, încă din vremea adolescenţei şi studenţiei la Teologie (deceniul şapte al secolului trecut), „comoara mea de suflet la vremea când mintea este atât de iscoditoare şi sufletul atât de generos”(p. 7).
            Abordarea capodoperei shakespereane din perspectivă teologică este o noutate absolută – şi acum, dar pentru perioada studenţiei părintelui Morar!? Domnia sa a abordat acest subiect chiar în lucrarea de licenţă la Teologie. Cât a pătimit! Sufleteşte, desigur. Aprobată iniţial de un profesor coordonator, respinsă apoi de alt profesor, de altă comisie, a fost nevoit, pentru a-şi lua licenţa, să realizeze, fără un minim interes, altă lucrare. Îşi ia licenţa în Teologie, devine preot, dar pasiunea pentru misteriosul erou rămâne statornică. A continuat să fie preocupat, ca şi în studenţie, de acest miracol încărcat de frumuseţe şi de filosofie.
            „Pătimirea” din cauza lui Hamlet nu a produs nici cea mai mică revoltă în sufletul autorului. Nu a produs nicio dorinţă de răzbunare. Consideră că a dobândit maturitatea spirituală care-i asigură echilibrul vieţii şi limpedea judecată. Nici nu se putea altfel în sufletul unui preot, zicem noi. A primit puterea de înţelegere şi forţa care pot converti răul în valoare. Cu adevărat extraordinar, am putea exclama. Înţelepciune? Desigur. Înţelepciunea de a putea continua să crezi în idealurile tinereţii, cu toate obstacolele ivite de-a lungul multor ani. Înţelepciunea de a persevera. În centrul vieţii şi bucuriei sale, s-a aflat imaginea nefericitului Prinţ de la Elsinore. Acesta este părintele Ioan Morar – înţeleptul care a purtat în suflet, o viaţă întreagă, pe „prinţul marilor dileme”, cum sugestiv l-a definit pe Hamlet în titlul cărţii sale. Putem afirma cu certitudine că părintele Ioan Morar i-a stat mereu aproape lui Hamlet, preocupat fiind de destinu-i cinic şi absurd.
            Volumul Prinţul marilor dileme dă un nou contur încercărilor de odinioară. Autorul nu renunţă la ideea de bază, care a constituit un fel de coloană vertebrală a lucrării pregătită pentru licenţă, anume nevinovăţia Prinţului. În timpul lecturii, cititorul are impresia că Hamlet este un personaj real. La prima vedere – pentru un spectator superficial sau pentru un cititor grăbit – Hamlet ne apare cu „imaginea unui prinţ nefericit care îşi răzbună, cu chiu şi vai, tatăl ucis” (p. 54), mărturiseşte părintele Ioan Morar, care, în 250 de pagini, ni-l dezvăluie pe adevăratul prinţ Hamlet în totalitatea trăsăturilor lui. Cartea este o incursiune în vasta bibliografie despre Hamlet, totuşi autorul nu a intenţionat să reconstituie itinerariul pe care l-a parcurs personajul Hamlet de-a lungul timpului, cu toate că ar fi fost interesant. Nu a realizat nicio enumerare a tuturor interpreţilor ori regizorilor care au încercat „să-şi nemurească numele prin gloria Prinţului”, ci a schiţat, după propria mărturisire, doar câteva puncte de reper pentru ca orice lector să-şi dea seama că „avem de-a face cu un fenomen de excepţie din cultura universală” (p. 59). De excepţie este şi creatorul personajului, ştiut fiind că „Shakespeare singur e jumătate din univers” (p. 48). Părintele Ioan Morar, obsedat de Hamlet, consideră, asemeni lui Eminescu, că Shakespeare este „Prieten blând al sufletului meu, / Izvorul plin al cânturilor tale / Îmi sare-n gând şi le repet mereu. / Atât de crud eşti tu, şi atât de moale, / Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; / Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe / şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. 
(...)
            Cartea merită cu prisosinţă citită, iar lectura ei îndeamnă obsedant la meditaţie.

luni, 1 aprilie 2013

Misiune şi confesiune


Drd. Stelian Gomboş

Recenzie: Preot Ioan Morar „Misiune şi confesiune”, Editura Ecclesia, Mănăstirea Nicula, 2004, 316 pagini.


De la bun început, doresc să recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna cărţile pe care le-a scris Părintele Ioan Morar  precum şi toată activitatea sa pastoral-misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!... Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară şi acum, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii lui ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...
Cu alte cuvinte, aşadar, Părintele Ioan Morar – preot paroh la Biserica „Sfânta Treime” din oraşul Gherla, judeţul Cluj este şi ne este (re)cunoscut ca un intelectual rafinat, vrednic misionar şi apologet, autentic liturghisitor şi slujitor al altarului străbun, precum şi un neobosit condeier, scriitor, cărturar şi participant activ la multe conferinţe, simpozioane şi manifestări culturale ori spirituale – momente şi evenimente la care l-am întâlnit şi cunoscut şi eu, tocmai în anul publicăriii şi apariţiei acestei cărţi, adică în anul 2004, la zilele „Miron Cristea” de la Topliţa, judeţul Harghita, de atunci rămânând, amândoi, într-o sinceră şi nedisimulată prietenie duhovnicească şi spirituală, de care ne bucurăm până astăzi, în mod reciproc, cultivând-o şi sporind-o cu fiecare întâlnire, ce se consumă, întotdeauna, într-o atmosferă deosebită!...
Revenind şi referindu-ne în mod concret la această lucrare, mult folositoare şi mult ziditoare de suflet, pentru a înţelege mai bine mesajul paginilor oferite de autor, spre lectură cititorului, se cuvine să creionăm, odată cu Părintele Ioan Morar, condiţiile în care a fost gândit şi elaborat acest volum – care este o culegere de articole şi studii pe diferite teme, precum şi modul ori felul în care a fost el formulat şi transmis. „Este bine să se ştie că cea mai mare parte a materialelor din volumul de faţă nu sunt rodul unei munci de bibliotecă – potrivit mărturisirii autorului din „Argumentul” lucrării – a unui intelectual aflat în permanent contact cu cartea, şlefuit la vreo catedră, participant la simpozioane şi comunicări ştiinţifice ori deprins cu lucrări verificate de dascăli cu rutină, supravegheat de coordonatori ştiinţifici sau a vreunui aspirant la titluri academice ori universitare. Nimic din toate acestea nu l-au răsfăţat pe autor. Dimpotrivă. Ele sunt rodul unui truditor izolat într-o parohie modestă, nevoit să se adapteze la modul şi stilul de viaţă al enoriaşilor săi, să-şi lucreze grădina, să taie lemne, să crească animale pentru a-şi putea întreţine familia şi, bineînţeles, înainte de toate, să poarte grija credincioşilor şi să coordoneze lucrările de construcţie şi înfrumuseţare a noii bisericii parohiale închinată „Preasfintei Treimi” din oraşul Gherla, judeţul Cluj. Dacă la toate acestea mai adăugăm că accesul la o sursă documentară se limita doar la ceea ce îşi putea procura personal din micile sale economii şi că legăturile cu intelectualii erau destul de sporadice, superficial şi riguros cenzurate (înainte vreme), cred că se conturează destinul preotului acelor vremuri. Să nu uităm că domnea în mod obsedant o teamă reciprocă între cei câţiva oameni mai instruiţi din satele noastre şi care majoritatea erau navetişti. Singur preotul petrecea 365 de zile şi tot atâtea nopţi acolo în satul pustiit, golit de tot ce însemna oarecând viaţa la ţară. Peste toate acestea, în ochii autorităţilor, preotul trecea, fie şi normal, drept un reacţionar, un duşman al poporului, un tolerat şi un ingrat al cărui rost se va stinge odată cu generaţia care a avut ghinionul a se naşte în preajma celebrului 23 august 1944.
Am amintit de toate acestea – în deplin acord şi asentiment cu autorul acestei lucrări, tipărită cu binecuvântarea vrednicului şi purureapomenitului Cărturar, Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania al Clujului – pentru a vedea în ce condiţii era condamnat să trăiască preotul contemporan cu faimoasa „epocă de aur”. Or în această situaţie să mai şi conferenţiezi, să rosteşti cuvântări la toate serviciile religioase, căutând să împaci şi pe nevinovaţii enoriaşi ca şi pe cei indiferenţi, pe credincioşii de ocazie ca şi pe agresori. Darămite să mai ai şi ispita condeiului, bine ştiind că toate porţile publicaţiilor îţi erau, atunci, închise. Ce zbatere cumplită, cât dramatism într-un asemenea mod de viaţă! De aceea şi cerem cuvenita îngăduinţă cititorului mai exigent.
Că autorul acestor scrieri a putut răzbi deasupra valurilor, este o altă discuţie şi chestiune. A reuşit datorită tenacităţii, perseverenţei sale, a seriozităţii şi a profunzimii sale, reale şi concrete. Dar cu ce preţ, ştie doar el. Cele peste o mie de pagini de jurnal povestesc şi vor relata mai amănunţit despre toate acestea...
Ce l-a menţinut atât de treaz şi de activ ori de dinamic pe Părintele Ioan Morar au fost şi acele conferinţe preoţeşti, iniţiate de către vrednicul şi marele Patriarh Iustnian Marina, la început mai dese, iar pe urmă ajungând la patru pe an şi care avea drept scop cultivarea şi menţinerea contactului cu problemele teologice doctrinare, morale ori liturgice, apropierea de marile momente sau evenimente istorice şi culturale, precum şi cunoaşterea problemelor care frământau lumea la vremea respectivă. În cadrul acestor conferinţe autorul a descoperit un oarecare teren prielnic şi fertil în care se simţea bine, în sensul că putea să cioplească şi să dăltuiască câte ceva la personalitatea lui şi mai putea să împărtăşească semenilor din căutările sale febrile... Cu alte cuvinte, indiferent de temele şi subiectele dezbătute în cadrul acestor conferinţe, ele au fost, au rămas şi rămân un mijloc de informare şi formare, un valoros exerciţiu intelectual şi o copioasă desfătare lăuntrică, interioară...  Prin urmare, conferinţele cuprinse în acest volum nefiind destinate publicării nu au avantajul rigorilor literare. Iar întrucât trebuiau să urmeze o cale mai sinuoasă, autorul a fost nevoit să treacă în umbră parte din sursa de informare, pentru toate acestea cerând cuvenita iertare...
Grăitor şi relevant este felul în care vorbeşte despre preot şi preoţie, ca unul ce are peste patruzeci de ani de slujire sacerdotală, fiind aşadar, cu o experienţă deosebită, susţinând că „Rolul preotului în viaţa credincioşilor este însemnat, nu ezit a spune că este chiar determinant. De aceea sesizarea lui Thomas Carlyle, care avea o concepţie atât de largă despre realităţile din domeniul religiei, mi se pare binevenită: „Preotul trebuie să aibă într-însul o lumină de inspiraţie. El cârmuieşte adorarea poporului, el este trăsura de unire cu Nevăzutul Sfânt. El este căpetenia spirituală a oamenilor. El îi conduce spre cer, cârmuindu-i înţelepţeşte pe acest pământ, printre strădaniile vieţii. Idealul lui este ca şi el să fie o voce din cerul nevăzut, tălmăcind oamenilor ca şi profetul, dar într-un chip mai familiar, acelaşi lucru: Cerul nevăzut, secretul deschis al Universului, pe care atât de puţini îl zăresc. El este un profet dezbrăcat oarecum de strălucirea înspăimântătoare a acestuia, arzând ca o lumină mai blândă şi mai egală, ca luminător al vieţii zilnice.” Ne-am făcut cred o imagine fie cât de sumară despre ceea ce este şi trebuie să fie preotul. Ne mai rămâne de văzut ce anume trebuie să facă el. Şi, fără a căuta prea mult, aflăm răspunsul limpede: preotul trebuie să devină ceea ce este, ceea ce trebuie să fie. În această devenire stă tot secretul dirijării şi conducerii vieţii credincioşilor. Consecvenţa sa pe acest drum ascendent şi suitor întreţine forţa morală a credincioşilor” (pag. 16 – 17).
„Şi fiindcă preotul nu trăieşte izolat de societate, ba mai mult, atrage după sine pe calea spre mântuire pe toţi cei încredinţaţi lui, îi revine obligaţia de-a lucra cu râvnă şi în mod dezinteresat la formarea credincioşilor în vederea restructurării vieţii sub toate aspectele ei: viaţă de familie, comportament în activitatea profesională, patriotism, convieţuire paşnică etc. Familia fiind într-un stat ceea este veriga într-un lanţ – continuitate, legătură, parte indispensabilă – reclamă o preocupare aparte. Asta pentru că aşa cum o verigă ruginită nu mai prezintă siguranţa rezistenţei acelui lanţ, nici o familie prost alcătuită nu oferp garanţia bunului mers al unei naţiuni. Preotul trebuie să dea îndrumări tinerilor cum să cultive virtuţile ce stau la baza familiei: dragoste, respect reciproc, altruism, singurele care pot evita dramele familiale: abandonul, infidelitatea conjugală, adulterul, divorţul, avortul şi atâtea altele... (pag. 21). Or pentru a ajunge la toate acestea se simte imperios nevoia de a redeştepta conştiinţa preotului ortodox român de odinioară, care să încălzească posibilităţile de luminare de azi. În felul acesta vom dobândi imaginea preotului integru, capabil a contribui la opera de unitate spirituală a neamului nostru românesc...” (pag. 41).
Într-un alt capitol al cărţii intitulat „Puterea cuvântului”, Părintele Ioan Morar reliefează locul, rostul, importanţa şi semnificaţia predicii în activitatea pastoral – misionară a preotului, ea „Predica fiind una dintre cele dintâi îndatoriri a preotului şi ei îşi datorează Evanghelia larga răspândire, „din Ierusalim şi până la marginea pământului”, precum şi uimitorul succes... Prin predică Biserica a triumfat în încleştarea cu lumea păgână, îngenunchind-o; prin predică turma lui Iisus Hristos s-a apărat de lupii răpitori care-i dădeau târcoale, uneori îmbrăcaţi în piei de oaie (F.Ap. 20, 28-29); prin predică s-au înmuiat inimile stăpânitorilor lumii şi au devenit milostivi faţă de supuşii lor; şi tot prin predică, la nevoie, au fost ridicate masele la luptă pentru libertate spirituală, naţională şi socială (aici ne gândim în primul rând la românii transilvăneni). Predica însă are un rol special în chemarea omului la luptă cu sine. Sunt ca nisipul mării biruinţele ce s-au purtat în acest sens. Este nesfârşit şirul acelora care, datorită predicii, a declarat război păcatului dinlăuntrul lor, birundu-l, învingându-l. Prin predică însufleţită a fost împinsă lumea spre progres, spre carte, spre carte, spre cunoaştere, spre muncă; şi tot prin ea a ridicat catedrale măreţe, a cioplit blocurile de piatră ori de marmură, rostuind o civilizaţie şi o cultură fără seamăn...” (pag. 43 – 45). Autorul mai adaugă, aşa, ca o concluzie că „Întâi de toate un preot, pentru a fi predicator bun în zilelele noastre şi în condiţiile actuale, trebuie să posede o înaltă conştiinţă preoţească. Să mărturisească şi să propovăduiască „cu timp şi fără timp”. A nu se confunda cu atitudine popească despre preoţie, în care intră traiul bun şi somnul lung...” (pag. 51). Drept urmare, „În aceste împrejurări este chemat astăzi preotul ca trimis al lui Dumnezeu şi fiu al neamului, poporului şi patriei să vegheze la bunul mers spiritual şi duhovnicesc al credincioşilor şi fiilor săi duhovniceşti. Despre felul în care îşi va împlini datoria va da seamă în faţa istoriei şi a Atotputernicului. Cheia succesului, în acest sens, ne-o oferă Mântuitorul prin îndemnul dat ucenicilor ieşiţi la pescuit: „Trage mai la adânc!...” (pag. 73 – 74).
Ajungând la capitolul 8 al cărţii, ititulat „Model de conduită” – aici autorul vorbeşte despre „Viaţa de familie şi conduita slujitorilor bisericeşti – factor important în realizarea vieţii sociale şi spirituale a Bisericii în lumina învăţăturii şi canoanelor bisericeşti”, atrăgând atenţia asupra familiei preotului şi calitatea ei, printre altele, de model şi exemplu demn de urmat pentru celelalte familii din comunitate, bine ştiind că familia este origine divină, iar temeiul acestui adevăr se desprinde cu uşurinţă din referatul scripturistic despre crearea omului, din primele pagini ale „Cărţii Facerii”... (pag. 99 – 100).
Aşadar, parcurgând şi străbătând cele 316 pagini, structurate în cele 26 de capitole ale acestei cărţi, vom concluziona că lucrarea de faţă este una de factură polivalentă, diversă, densă şi bogată ori variată: dogmatică, doctrinară, liturgică, canonică, scripturistică, patristică, istorică, apologetică, patriotică, misionară, pastorală, catehetică, spirituală şi duhovnicească!... Este un volum dezbatere, a unor probleme foarte variate, complexe, complete şi foarte actuale sau contemporane... „Menirea lui nu este, neaparat, de a introduce pe cititor în conţinutul problemelor dezbătute, ci în atmosfera împrejurărilor în care ele s-au zămislit şi s-au transmis. Aceasta deoarece ele – micile dezbateri – nu reprezintă ceva sau cel puţin nu în primul rând prin ele însele, cât mai degrabă prin faptul că pur şi simplu au fost spuse într-un anumit timp şi în anumite condiţii. De unde şi zăbava cu care ele au fost încredinţate tiparului, socotind că au fost necesare şi eficiente doar atunci şi pentru cei care au fost acolo unde şi când s-au rostit, ori s-ar putea transpune măcar în atmosfera specifică acelor vremuri... De aceea atragem atenţia cititorului că materialele acestea nu reprezintă atât o valoare în sine, pe cât sunt expresia unor fapte şi a unor experienţe de viaţă. Adică ele dovedesc faptul că preoţimea activă, chiar şi în perioada cea mai grea, a fost la datorie, nu a stat ascunsă în aşteptarea vremurilor însorite. A slujit poporul în condiţiile date, adică a spus ce a avut de spus, dar mai ales a făcut ceea ce a trebuit făcut!...” („Argument” – pag. 5 – 6).
Prin urmare, acum, în încheiere, ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan Morar este un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!... De aceea, cartea (aceasta) care a apărut şi ca un omagiu şi prinos de recunoştinţă adus Părintelui Ioan Morar se doreşte a fi un pas spre revenirea la normalitatea cinstirii înaintaşilor noştri aşa cum se cuvine, aducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!...  
Şi totodată vrednicului autor, pe care ţinem să-l felicităm pentru această lucrare – pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe devotatul şi iubitul Său fiu - slujitor!...