Spânul lui Creangă, spânii zilelor noastre

     În urmă cu două săptămâni (ar putea fi şi trei, nu aceasta e problema de bază) am găsit pe un blog un material, simplu dar cu miez, despre omul rău, ticălos, mizer, infect, omul în care perfidia, lăcomia, păcatul îşi găsesc loc; este ceea ce detest cel mai mult în societate, mai nou mi-e teamă de oamenii a căror gură spune ceva dar puţina pricepere şi agerime a minţii te ajută să vezi că ochii lor spun altceva: au o privire plină de venin, căutând permanent lucruri pe care să le poată folosi doar ei, le mişcă capul într-un fel ciudat de parcă ar căuta ceva, sunt neliniştiţi, mint foarte des, se eschivează de la orice răspundere dar sunt primii când este vorba de venit nemuncit... sunt cei din materialul următor (cel găsit pe blog):

    " Zilele acestea, vazând câte rele s-au întâmplat doar în ultima perioadă, mă gândeam cât de mult a păcătuit acest popor pentru ca, după 20 de ani, să aibă parte de o astfel de soartă. Cum de este posibil ca după atâția ani de așa-zisă democrație, să nu fim în stare să discernem binele de rău și să ne lăsăm păcăliți în asemenea hal ?

Probabil sub imperiul acestor gânduri, am ajuns să-mi amintesc de un personaj, care, din punctul meu de vedere, a fost pesonajul negativ al copilăriei mele. Poate că și poveștile lui Creangă au fost inspirate din viața reală și atunci nu mă mir că naivitatea este o trăsătură nativă. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar personajul la care mă refeream este Spânul, personajul negativ din povestea Harap-Alb. Obișnuiam în acea vreme să merg la Teatrul de marionete și imaginea lui mi-a rămas în minte, ani de zile, ca întruchiparea răului.

Pentru cei care nu își mai amintesc de acest personaj, deși îmi este greu să cred, iată un extras din caracterizarea existentă pe site-ul su subiecte de bacalaureat:

Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri supranaturale, ca in basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui umana.

Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi avut acces, el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala, “vita de boz tot ragoz”.

Portretul fizic se reduce la o singura trasatura, exprimata direct, “un om span”, (barbat caruia  nu-i creste barba – n.n.) naratorul sugerand concepţia populara potrivit careia unei anomalii fizice ii corespunde o deficienta caracteriala majora. Conform acestei idei stravechi, “omul insemnat” este periculos si trebuie sa te feresti de el: “De obicei, acestia (oamenii insemnati – n.n.) sunt rai, cruzi, perfizi si lingusitori” (O.Barlea).

Portretul moral reiese in mod indirect, din faptele, vorbele si atitudinea personajului, precum si din relatiile cu celelalte personaje.

…….

Dupa ce “pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai”, principiul dupa care se conduce Spanul este acela al stapanului tiran, avid de putere, considera ca slugile seamana cu animalele, “ca si intre oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii”. Din proprie experienta, stie ca “sa te fereasca Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja”, deoarece el, cum vede ca “i s-au prins minciunile de bune” si ca este primit cu toate onorurile de catre imparatui Verde, devine amenintator si violent cu sluga, li da o palma, cu scopul “sa faca pe Harap-Alb ca sa-i ieie si mai mult frica”. Asadar, relatia Spanului cu Harap-Alb contureaza un individ impulsiv si agresiv, cu un caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolica.

Vazandu-se ajuns urmas, la tronul imparatesc, Spanul devine arogant, dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el, pentru ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile, astfel ca acestea sa indeplineasca intocmai toate poruncile, oricat ar fi de greu de dus la bun sfarsit: “Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. Pana l-am dat pe brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ti vin de hac. Vorba ceea: frica pazeste bostanaria. Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul”.

…….

(Maria Nastase, “Povestea lui Harap Alb”)

Nu-mi explic de ce mi-am amintit de acest personaj, dar precizez că orice asemănare cu personaje sau evenimente actuale este pur întâmplătoare."

 Materialul m-a dus şi spre câteva cugetări, a lui Menander, Esop şi George Budoi:

Mă dezgustă omul rău când spune o vorbă bună!

Oamenii netrebnici din fire, chiar dacă îşi schimbă starea, nu-şi schimbă firea.

Oamenii răi nu se îmbolnăvesc niciodată de inimă: le lipseşte organul...

... iar acum câteva minute l-am auzit la radio pe Părintele Mitropolit Bartolomeu spunând cu durere: aceiaşi oameni care în urmă cu ceva timp îl întâmpinau pe Iisus cu ramuri de finic strigau acum: răstigneşte-l, răstigneşte-l! Aceiaşi, nu alţii!

...?! Cam aştia suntem...