Drd. Stelian Gomboş
Recenzie:
Preot Ioan Morar „Misiune şi confesiune”, Editura Ecclesia, Mănăstirea Nicula,
2004, 316 pagini.
De la bun început, doresc să
recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna cărţile pe care le-a
scris Părintele Ioan Morar precum şi toată activitatea sa
pastoral-misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care
dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi
spiritualitatea autentică!... Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi
puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară şi acum,
şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi
cunoscuţii lui ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl
admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i
fiu şi eu!...
Cu
alte cuvinte, aşadar, Părintele Ioan Morar – preot paroh la Biserica „Sfânta
Treime” din oraşul Gherla, judeţul Cluj este şi ne este (re)cunoscut ca un intelectual
rafinat, vrednic misionar şi apologet, autentic liturghisitor şi slujitor al
altarului străbun, precum şi un neobosit condeier, scriitor, cărturar şi
participant activ la multe conferinţe, simpozioane şi manifestări culturale ori
spirituale – momente şi evenimente la care l-am întâlnit şi cunoscut şi eu,
tocmai în anul publicăriii şi apariţiei acestei cărţi, adică în anul 2004, la
zilele „Miron Cristea” de la Topliţa, judeţul Harghita, de atunci rămânând,
amândoi, într-o sinceră şi nedisimulată prietenie duhovnicească şi spirituală,
de care ne bucurăm până astăzi, în mod reciproc, cultivând-o şi sporind-o cu
fiecare întâlnire, ce se consumă, întotdeauna, într-o atmosferă deosebită!...
Revenind şi referindu-ne în mod concret la această
lucrare, mult folositoare şi mult ziditoare de suflet, pentru a înţelege mai
bine mesajul paginilor oferite de autor, spre lectură cititorului, se cuvine să
creionăm, odată cu Părintele Ioan Morar,
condiţiile în care a fost gândit şi elaborat acest volum – care este o culegere
de articole şi studii pe diferite teme, precum şi modul ori felul în care a
fost el formulat şi transmis. „Este bine să se ştie că cea mai mare parte a
materialelor din volumul de faţă nu sunt rodul unei munci de bibliotecă –
potrivit mărturisirii autorului din „Argumentul” lucrării – a unui intelectual
aflat în permanent contact cu cartea, şlefuit la vreo catedră, participant la
simpozioane şi comunicări ştiinţifice ori deprins cu lucrări verificate de
dascăli cu rutină, supravegheat de coordonatori ştiinţifici sau a vreunui
aspirant la titluri academice ori universitare. Nimic din toate acestea nu l-au
răsfăţat pe autor. Dimpotrivă. Ele sunt rodul unui truditor izolat într-o
parohie modestă, nevoit să se adapteze la modul şi stilul de viaţă al
enoriaşilor săi, să-şi lucreze grădina, să taie lemne, să crească animale
pentru a-şi putea întreţine familia şi, bineînţeles, înainte de toate, să
poarte grija credincioşilor şi să
coordoneze lucrările de construcţie şi înfrumuseţare a noii bisericii parohiale
închinată „Preasfintei Treimi” din oraşul Gherla, judeţul Cluj. Dacă la
toate acestea mai adăugăm că accesul la o sursă documentară se limita doar la
ceea ce îşi putea procura personal din micile sale economii şi că legăturile cu
intelectualii erau destul de sporadice, superficial şi riguros cenzurate
(înainte vreme), cred că se conturează destinul preotului acelor vremuri. Să nu
uităm că domnea în mod obsedant o teamă reciprocă între cei câţiva oameni mai
instruiţi din satele noastre şi care majoritatea erau navetişti. Singur preotul
petrecea 365 de zile şi tot atâtea nopţi acolo în satul pustiit, golit de tot
ce însemna oarecând viaţa la ţară. Peste toate acestea, în ochii autorităţilor,
preotul trecea, fie şi normal, drept un reacţionar, un duşman al poporului, un
tolerat şi un ingrat al cărui rost se va stinge odată cu generaţia care a avut
ghinionul a se naşte în preajma celebrului 23 august 1944.
Am amintit de toate acestea – în deplin acord şi
asentiment cu autorul acestei lucrări, tipărită cu binecuvântarea vrednicului
şi purureapomenitului Cărturar, Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu
Anania al Clujului – pentru a vedea în ce condiţii era condamnat să trăiască
preotul contemporan cu faimoasa „epocă de aur”. Or în această situaţie să mai
şi conferenţiezi, să rosteşti cuvântări la toate serviciile religioase, căutând
să împaci şi pe nevinovaţii enoriaşi ca şi pe cei indiferenţi, pe credincioşii
de ocazie ca şi pe agresori. Darămite să mai ai şi ispita condeiului, bine
ştiind că toate porţile publicaţiilor îţi erau, atunci, închise. Ce zbatere
cumplită, cât dramatism într-un asemenea mod de viaţă! De aceea şi cerem
cuvenita îngăduinţă cititorului mai exigent.
Că autorul acestor scrieri a putut răzbi deasupra
valurilor, este o altă discuţie şi chestiune. A reuşit datorită tenacităţii,
perseverenţei sale, a seriozităţii şi a profunzimii sale, reale şi concrete.
Dar cu ce preţ, ştie doar el. Cele peste o mie de pagini de jurnal povestesc şi
vor relata mai amănunţit despre toate acestea...
Ce l-a menţinut atât de treaz şi de activ ori de
dinamic pe Părintele Ioan Morar au
fost şi acele conferinţe preoţeşti, iniţiate de către vrednicul şi marele
Patriarh Iustnian Marina, la început mai dese, iar pe urmă ajungând la patru pe
an şi care avea drept scop cultivarea şi menţinerea contactului cu problemele
teologice doctrinare, morale ori liturgice, apropierea de marile momente sau
evenimente istorice şi culturale, precum şi cunoaşterea problemelor care
frământau lumea la vremea respectivă. În cadrul acestor conferinţe autorul a
descoperit un oarecare teren prielnic şi fertil în care se simţea bine, în
sensul că putea să cioplească şi să dăltuiască câte ceva la personalitatea lui
şi mai putea să împărtăşească semenilor din căutările sale febrile... Cu alte
cuvinte, indiferent de temele şi subiectele dezbătute în cadrul acestor
conferinţe, ele au fost, au rămas şi rămân un mijloc de informare şi formare,
un valoros exerciţiu intelectual şi o copioasă desfătare lăuntrică,
interioară... Prin urmare, conferinţele
cuprinse în acest volum nefiind destinate publicării nu au avantajul rigorilor
literare. Iar întrucât trebuiau să urmeze o cale mai sinuoasă, autorul a fost
nevoit să treacă în umbră parte din sursa de informare, pentru toate acestea
cerând cuvenita iertare...
Grăitor şi relevant este felul în care vorbeşte
despre preot şi preoţie, ca unul ce are peste patruzeci de ani de slujire
sacerdotală, fiind aşadar, cu o experienţă deosebită, susţinând că „Rolul
preotului în viaţa credincioşilor este însemnat, nu ezit a spune că este chiar
determinant. De aceea sesizarea lui Thomas Carlyle, care avea o concepţie atât
de largă despre realităţile din domeniul religiei, mi se pare binevenită:
„Preotul trebuie să aibă într-însul o lumină de inspiraţie. El cârmuieşte
adorarea poporului, el este trăsura de unire cu Nevăzutul Sfânt. El este
căpetenia spirituală a oamenilor. El îi conduce spre cer, cârmuindu-i
înţelepţeşte pe acest pământ, printre strădaniile vieţii. Idealul lui este ca
şi el să fie o voce din cerul nevăzut, tălmăcind oamenilor ca şi profetul, dar
într-un chip mai familiar, acelaşi lucru: Cerul nevăzut, secretul deschis al
Universului, pe care atât de puţini îl zăresc. El este un profet dezbrăcat
oarecum de strălucirea înspăimântătoare a acestuia, arzând ca o lumină mai blândă
şi mai egală, ca luminător al vieţii zilnice.” Ne-am făcut cred o imagine fie
cât de sumară despre ceea ce este şi trebuie să fie preotul. Ne mai rămâne de
văzut ce anume trebuie să facă el. Şi, fără a căuta prea mult, aflăm răspunsul
limpede: preotul trebuie să devină ceea
ce este, ceea ce trebuie să fie. În această devenire stă tot secretul
dirijării şi conducerii vieţii credincioşilor. Consecvenţa sa pe acest drum
ascendent şi suitor întreţine forţa morală a credincioşilor” (pag. 16 – 17).
„Şi fiindcă preotul nu trăieşte izolat de
societate, ba mai mult, atrage după sine pe calea spre mântuire pe toţi cei
încredinţaţi lui, îi revine obligaţia de-a lucra cu râvnă şi în mod
dezinteresat la formarea credincioşilor în vederea restructurării vieţii sub
toate aspectele ei: viaţă de familie, comportament în activitatea profesională,
patriotism, convieţuire paşnică etc. Familia fiind într-un stat ceea este
veriga într-un lanţ – continuitate, legătură, parte indispensabilă – reclamă o
preocupare aparte. Asta pentru că aşa cum o verigă ruginită nu mai prezintă
siguranţa rezistenţei acelui lanţ, nici o familie prost alcătuită nu oferp
garanţia bunului mers al unei naţiuni. Preotul trebuie să dea îndrumări
tinerilor cum să cultive virtuţile ce stau la baza familiei: dragoste, respect
reciproc, altruism, singurele care pot evita dramele familiale: abandonul,
infidelitatea conjugală, adulterul, divorţul, avortul şi atâtea altele... (pag.
21). Or pentru a ajunge la toate acestea se simte imperios nevoia de a redeştepta
conştiinţa preotului ortodox român de odinioară, care să încălzească
posibilităţile de luminare de azi. În felul acesta vom dobândi imaginea
preotului integru, capabil a contribui la opera de unitate spirituală a
neamului nostru românesc...” (pag. 41).
Într-un alt capitol al cărţii intitulat „Puterea
cuvântului”, Părintele Ioan Morar reliefează
locul, rostul, importanţa şi semnificaţia predicii în activitatea pastoral –
misionară a preotului, ea „Predica fiind una dintre cele dintâi îndatoriri a preotului
şi ei îşi datorează Evanghelia larga răspândire, „din Ierusalim şi până la
marginea pământului”, precum şi uimitorul succes... Prin predică Biserica a
triumfat în încleştarea cu lumea păgână, îngenunchind-o; prin predică turma lui
Iisus Hristos s-a apărat de lupii răpitori care-i dădeau târcoale, uneori
îmbrăcaţi în piei de oaie (F.Ap. 20, 28-29); prin predică s-au înmuiat inimile
stăpânitorilor lumii şi au devenit milostivi faţă de supuşii lor; şi tot prin
predică, la nevoie, au fost ridicate masele la luptă pentru libertate
spirituală, naţională şi socială (aici ne gândim în primul rând la românii
transilvăneni). Predica însă are un rol special în chemarea omului la luptă cu
sine. Sunt ca nisipul mării biruinţele ce s-au purtat în acest sens. Este nesfârşit
şirul acelora care, datorită predicii, a declarat război păcatului dinlăuntrul
lor, birundu-l, învingându-l. Prin predică însufleţită a fost împinsă lumea
spre progres, spre carte, spre carte, spre cunoaştere, spre muncă; şi tot prin
ea a ridicat catedrale măreţe, a cioplit blocurile de piatră ori de marmură,
rostuind o civilizaţie şi o cultură fără seamăn...” (pag. 43 – 45). Autorul mai
adaugă, aşa, ca o concluzie că „Întâi de toate un preot, pentru a fi predicator
bun în zilelele noastre şi în condiţiile actuale, trebuie să posede o înaltă
conştiinţă preoţească. Să mărturisească şi să propovăduiască „cu timp şi fără
timp”. A nu se confunda cu atitudine popească despre preoţie, în care intră
traiul bun şi somnul lung...” (pag. 51). Drept urmare, „În aceste împrejurări
este chemat astăzi preotul ca trimis al lui Dumnezeu şi fiu al neamului,
poporului şi patriei să vegheze la bunul mers spiritual şi duhovnicesc al
credincioşilor şi fiilor săi duhovniceşti. Despre felul în care îşi va împlini
datoria va da seamă în faţa istoriei şi a Atotputernicului. Cheia succesului,
în acest sens, ne-o oferă Mântuitorul prin îndemnul dat ucenicilor ieşiţi la
pescuit: „Trage mai la adânc!...” (pag. 73 – 74).
Ajungând la capitolul 8 al cărţii, ititulat „Model
de conduită” – aici autorul vorbeşte despre „Viaţa de familie şi conduita
slujitorilor bisericeşti – factor important în realizarea vieţii sociale şi
spirituale a Bisericii în lumina învăţăturii şi canoanelor bisericeşti”,
atrăgând atenţia asupra familiei preotului şi calitatea ei, printre altele, de
model şi exemplu demn de urmat pentru celelalte familii din comunitate, bine
ştiind că familia este origine divină, iar temeiul acestui adevăr se desprinde
cu uşurinţă din referatul scripturistic despre crearea omului, din primele
pagini ale „Cărţii Facerii”... (pag. 99 – 100).
Aşadar, parcurgând şi străbătând cele 316 pagini,
structurate în cele 26 de capitole ale acestei cărţi, vom concluziona că
lucrarea de faţă este una de factură polivalentă, diversă, densă şi bogată ori
variată: dogmatică, doctrinară, liturgică, canonică, scripturistică,
patristică, istorică, apologetică, patriotică, misionară, pastorală,
catehetică, spirituală şi duhovnicească!... Este un volum dezbatere, a unor
probleme foarte variate, complexe, complete şi foarte actuale sau
contemporane... „Menirea lui nu este, neaparat, de a introduce pe cititor în
conţinutul problemelor dezbătute, ci în atmosfera împrejurărilor în care ele
s-au zămislit şi s-au transmis. Aceasta deoarece ele – micile dezbateri – nu
reprezintă ceva sau cel puţin nu în
primul rând prin ele însele, cât mai degrabă prin faptul că pur şi simplu au
fost spuse într-un anumit timp şi în
anumite condiţii. De unde şi zăbava cu care ele au fost încredinţate
tiparului, socotind că au fost necesare
şi eficiente doar atunci şi pentru cei care au fost acolo unde şi când s-au
rostit, ori s-ar putea transpune măcar în atmosfera specifică acelor
vremuri... De aceea atragem atenţia
cititorului că materialele acestea nu reprezintă atât o valoare în sine, pe cât
sunt expresia unor fapte şi a unor experienţe de viaţă. Adică ele dovedesc
faptul că preoţimea activă, chiar şi în perioada cea mai grea, a fost la
datorie, nu a stat ascunsă în aşteptarea vremurilor însorite. A slujit poporul
în condiţiile date, adică a spus ce a avut de spus, dar mai ales a făcut ceea
ce a trebuit făcut!...” („Argument” – pag. 5 – 6).
Prin urmare, acum, în încheiere, ştiind, din
propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan Morar este un prilej de mare înălţare sufletească şi
de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii
antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de
urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi
uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti
şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători
pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!... De aceea, cartea
(aceasta) care a apărut şi ca un omagiu şi prinos de recunoştinţă adus Părintelui Ioan Morar se doreşte a fi un
pas spre revenirea la normalitatea cinstirii înaintaşilor noştri aşa cum se
cuvine, aducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!...
Şi
totodată vrednicului autor, pe care ţinem să-l felicităm pentru această lucrare
– pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească
minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă
şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea tinereţea spirituală cu
care l-a înzestrat Dumnezeu pe devotatul şi iubitul Său fiu - slujitor!...
