Ademenire
Pr. Ioan Morar
O sirenă, o nălucă
Ori un simplu dor-de-ducă;
Şoaptă dulce de zefir
Sau miros de trandafir
M-au chemat aseară afară
Sub o lună ca de ceară
Un
toiag mi-am pus în mână
Şi-am
trecut pe la fântână
Câinele
dormea în şură,
Eu
ieşii din bătătură,
Nu pe
poartă, spre uliţă
Ci prin
dos, spre poieniţă.
Sar în grabă, rup pârleazul
Şi-mi apare-n faţă iazul.
Luna prinsă-n vălurele
Se juca zglobie-n ele,
Apa clipocind peltică
Nu ştia cât mi-e de frică
Să o trec privind spre fund
Unde stele-n ea se-ascund;
Puntea veche deşelată
Peste iaz stătea culcată
Şi-aştepta să mă trimită
În cea parte spre ispită,
Unde-n iarbă licuricii
Îmi trăgeau cu ochii lucii
Şi-un taraf de greieraşi
Cocoţaţi pe toporaşi
Mă ademeneau de zor
Făcând semne-n felul lor
Că-n zăvoi spre codrul verde
Cosânzeana-n iarbă şede,
Frâiele-a doi cai legară
De-un copac cu frunza rară
Aşteptând cu dor nestins
L-al său sân să cad învins
Să mă las purtat hai-hui
Spre cel codru-al nimănui
Undeva spre nicăieri
Căutând ziua de ieri ...
Nu-i
semn bun! mi-am zis, aşa
Fără-a
sta şi-a cugeta.
Dar de
ce să fie rău?
Mi-am
zis iar în gândul meu.
Nu ne
spune oare firea
Că-n
frumos e izbăvirea?!
Şi m-am pomenit îndată
Prin cea iarbă-nrourată
Spre poiana-ademenirii
Cu dorinţa izbăvirii
Dintr-al vieţii tulbur val
Hâd, sălbatec şi banal.
Şi-am
trecut vîlceaua
Prinzând
poteceaua
Prin
zăvoiu-n floare
Spre
dealul cel mare
Unde
Cosânzene
Fluturând
din gene
Îşi
deslegau caii
Şi le
puneau aripi
În şei
de săltau
Şi-n galop
porneau ...
Şi-unde cer se lasă
Pe pământ de-apasă
Una câte una,
Precum în nori luna,
Dispar în tării ...
Iar eu mă trezii.
