Este vorba despre cuvântul celui care a avut privilegiul de a-i cunoaşte pe cei trei scriitori care şi-au ales ca loc de popas veşnic Mânăstirea Nicula:
Pr. Ioan Morar
"Ion Apostol Popescu, Ioan Alexandru şi Vasile Avram
Trei, Doamne, şi toţi trei!
Judecând
din perspectiva omenească, soarta celor trei prieteni ai noştri mutaţi la cele
veşnice la vârste nu foarte înaintate, ne-ar putea scandaliza puţin sau măcar
să ne întristeze gândul că suntem atât de fragili sub povara vremii. Ce sunt
şase decenii, doar câte aripi are un Serafim...
Şi
totuşi, dacă scoatem timpul de sub rigoarea măsurătorilor noastre conjuncturale,
uşor ne vedem hălăduind în veşnicie. Iar atunci are prea puţină importanţă dacă
mergem mai devreme sau mai târziu de pe aceste meleaguri. Totul e să fii gata,
cum ar spune dilematicul prinţ Hamlet. Important este să apuci să spui ceea ce
ai avut de spus, adică pentru ce ai venit!
Onorată asistenţă,
Ne
aflăm în faţa unui triumvirat, în faţa a trei cavaleri porniţi în cautarea
Graalului, tocmai în perioada unor furtunoase vremi. Şi l-au aflat! Acum nu le
mai rămânea decât să se întoarcă cu el la Stăpânul care i-a trimis.
Aşadar,
să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Folosesc această expresie de
rezonanţă liturgică pentru că cei trei cavaleri rătăciţi prin secolul XX
aceasta au făcut: au liturghisit prin jertfa Cuvântului în numele Adevărului
întru lumina vieţii. Altfel spus s-au mistuit în slujba stăvechiului kalakagaton, doar că nu unul pur intelectual,
cum l-au cunoscut vechii înţelepţi, ci unul străluminat de lucrarea Duhului
Sfânt, trimis în lume de către Logosul întrupat, în numele Tatălui.
La
acest ceas de pioasă aducere aminte să zăbovim puţin asupra profilului
spiritual al fiecăruia dintre ei. Şi îi vom lua nu în ordinea intrării pe scena
vieţii, ci în cea a ieşirii, a momentului împlinirii misiunii, a înveşnicirii
lor.
Încercarea
noastră nu vizează o biografie a lor, chiar dacă nu pot fi ocolite câteva date
biografice necesare pentru cei care îi cunosc mai puţin. Nu este nicio
descifrare a operei lor. Cel puţin nu una pertinentă. Sunt doar nişte crochiuri
de suflet, conturate destul de stângaci, îmboldit de un sentiment prietenesc,
mai degrabă decât de un spirit analitic.
Întâmplarea
a făcut să mă aflu pe’aproape de fiecare din cei omagiaţi astăzi, atât în
timpul vieţuirii lor printre noi cât şi în momentul despărţirii de noi. Ceea ce
îmi înlesneşte formularea unor concluzii, care nu sunt doar simple deducţii.
Ion Apostol Popescu
Descinde
din frumoasa zonă vâlceană, studiază la Sibiu, facultatea de filologie, ajunge
cadru universitar la Târgu Mureş şi profesor de limba şi literatura română la
Liceul Petru Maior Gherla. Este un
traseu simplu pe care mulţi îl pot parcurge. Ceea ce nu pot însă mulţi este să
studieze pe lângă cele solicitate de profesia lui o multitudine de discipline
ca filosofie, teologie, arte etc. care să îmbogăţească un spirit avântat spre
lumea cunoaşterii. Ceea ce de asemenea nu îi este dat oricui, este să ai, să
păstrezi şi să cultivi un romantism de cea mai înaltă ţinută. Iar acest
romantism să poarte amprenta unui creştinism autentic care îi dă consistenţă şi
îl aureolează. Da, Ioan Apostol Popescu a fost o fire de romantic incorigibil,
care i-a făcut cursurile frumoase, agreate de elevi şi studenţi, care l-a făcut
să cerceteze zona folclorică a Someşului, care i-a inspirat poezia şi care l-a
făcut un împătimit pelerin la Sfânta Mânăstire Nicula, unde a silit să urce în
pelerinaj pe atâţia dintre confraţii săi de condei: Vladimir Streinu, Marin
Preda, Şerban Cioculescu, Anatol Eftimie Baconski, Ion Caraion, Serafim Duicu
şi mulţi alţii. Avea o satisfacţie deosebită când reuşea să-şi ducă prietenii
la Icoana Maicii Domnului.
Avea
o cultură vastă, aborda cu dezinvoltură orice domeniu, îi plăcea să vorbească
mult, fără a flecări. În conversaţii nu-l neglija pe interlocutor. Ne vizitam
des, iar când, cu treburi prin oraş, ne întâlneam, acasă trebuia să suport
mustrarea: iar te-ai întâlnit cu domnul
Popescu! Pe lângă problemele grave pe care le aborda cu deosebită pasiune,
se ştia lăsa dus şi de anecdotică, fapt care făcea ca în preajma sa să nu stea
norii niciodată. Îi plăcea să toasteze la mese, ţinând seama întotdeauna de
anturaj şi dominând cu verbul său înflăcărat atmosfera. Îmi aduc aminte de o
mare agapă la Mânăstirea Nicula, când ierarhul i-a adresat o întrebare puţin
incomodă: când te-ai mărturisit ultima
oară?, Popescu a răspuns genial: nu
chiar recent, dar astăzi de aceea mă aflu şi eu aici ca să-i aduc Maicii
Domnului buruienile sufletului meu.
Opera
sa scrisă nu este foarte vastă, dar este frumoasă: Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula (1969), De vorbă cu Marco Polo (1974), Basme
armeneşti din Transilvania (1967), De
ziua inimii noastre (1987), Ion Pop
Reteganul (1965), Oraţii de nuntă de
pe Valea Someşului (1979). S-a remarcat ca dascăl de elită.
În
iarna lui 1984, la doar 64 de ani, după o frumoasă mărturisire şi un scurt
maslu săvârşite în condiţiile improprii de spital de atunci, şi-a dat duhul în
mâinile Celui pe care cu atâta dragoste şi curaj L-a mărturisit, cu mari
riscuri.
Propunerea
de a fi înmormântat la Mânăstirea Nicula nu a fost primită cu destulă largheţe
la vremea aceea, pe motiv că nu este un cimitir pentru laici. Stareţul de
atunci fiindu-mi fost coleg de facultate mi-a acceptat argumentarea şi astfel a
ocupat un loc aici, în poiana mânăstirii, primul om de cultură şi poet, vajnic
mărturisitor al credinţei celei adevărate şi iubitor de cele înalte, Ioan
Apostol Popescu. Petrecerea de la biserică la locul de veci a avut loc într-o
atmosferă feerică ....
Ioan Alexandru
Pruncul
de ţărani transilvani dintr-un sătuc de la poalele Apusenilor, primit în lume
cu salve de tun care îi vor marca profund destinul, a avut un mesaj foarte bine
conturat: Un singur rost plineşte graiul
meu
Încerc să-l spun din nou mai cu tărie
Că neamul meu părinţii din părinţi
Cred în lumină şi în veşnicie (Lumina)
Pentru
a-l cunoaşte pe poetul Ioan Alexandru nu este nevoie de biografia lui. Ea nu
ne-ar spune mare lucru. Doar că s-a născut în anul cumplitului Dictat de la
Viena, de unde şi numele de Şandor pe care a fost nevoit să-l poarte o vreme,
că i-au vegheat copilăria doi părinţi onorabili, că un venerabil preot şi un
nobil dascăl i-au deschis portiţa spre veşnicie şi lumină; apoi că şi-a
desăvârşit studiile de filologie în capitala Transilvaniei şi mai apoi în
capitala României, încununându-şi truda universitară cu un doctorat despre
Patrie la Eminescu şi Pindar, şi că încă de tânăr şi-a pus la încercare
zborurile minţii şi ale sufletului pe aripile poeziei. Da, ar mai fi de adăugat
că a întemeiat o familie în care au odrăslit cinci copii, pruncuţi, cum îi
plăcea lui să spună, că a fost un dascăl universitar cu multă şi curajoasă
dăruire şi că ne-a lăsat o operă literară unică în felul ei.
Ei
bine, pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe poetul Ioan Alexandru ziceam că nu
este suficientă biografia sa, fie ea chiar exhaustivă. Darurile cu care Cerul
l-a înzestrat, cultivate cu trudă ţărănească, s-au transformat într-o plămadă
care la focul unei mari combustii înterioare au copt opera poetică ce îl
defineşte în chipul cel mai strălucit. Spre aceasta trebuie să ne îndreptăm
atenţia dacă vrem să ştim cine este Ioan Alexandru. Iar cel care va face lucrul
acesta va simţi cum se îmbogăţeşte şi se înnobilează sufleteşte şi cum devine
el însuşi un mic poet gustând din mare poezie. Pentru că, dacă e să dăm crezare
lui Rubem Alves care spune că există cuvinte bune de mâncat şi că omul devine
ceea ce asimilează, e limpede că poet nu este numai creatorul de poezie, ci şi
consumatorul ei.
Poezia
lui Ioan Alexandru porneşte prin a glorifica Viaţa deocamdată, adică patria ca leagăn în care ne naştem şi ne
formăm, şi sfârşeşte prin a glorifica Cerul ca patrie în care ne strămutăm de
la o vreme, pentru veşnicie. Pe tot acest traseu atât de lung, ca distanţă, şi,
vai!, atât de scurt, ca durată, poetul caută să înveşmânteze în mantia de
purpură a poeziei tot ce întâlneşte în cale: iarba, animalele din gospodărie,
uneltele de lucru, dealurile din preajma satului natal, apoi clopotul
bisericii, stranele şi altarul, oamenii cu obiceiurile şi cu datinile lor,
pentru ca apoi să se ridice treptat la figurile reprezentative ale neamului:
oameni de cultură, eroi, voievozi, sfinţi (celebrele imne). Nu se va opri aici, ci va pătrunde cu mult curaj în lumea
teologiei, dovedind că aceasta poate fi transmisă şi receptată ca poesis (vezi Virgil Nistru Ţigănuş).
Şi
pentru că fratele Ioan odihneşte în incinta unei mânăstiri, iar noi ne aflăm
acum în preajma lui, îngăduiţi-mi o remarcă. Zona cea mai înaltă a robustului
său viers este cea teologică: Lumină
lină, Origine, Zbor curat, Aş fi
ţărână, Casa părintescă, etc., iar acestui impresionant edificiu îi pune
cruce prin poezia Izvorul. Este una
dintre cele mai frumoase reprezentări poetice a Sfintei Treimi. Doar expresia plastică a lui Andrei Rubliov a mai
atins asemenea culmi de estetică teologică.
Poezia
lui Ioan Alexandru nu se citeşte sau nu este destul să fie citită, ci se
mănâncă pur şi simplu, se asimilează, se trăieşte. Este adevărat că aceasta o
poate face doar cel ce este bine înrădăcinat în viaţa neamului românesc cu tot
ceea ce implică aceasta, bune şi rele. Altfel spus, cel ce îşi iubeşte şi
preţuieşte glia şi strămoşii, cultura şi credinţa, adică fondul ancestral din
care ne hrănim şi în care vieţuim. Şi cel ce, evident, are simţul frumosului
izbăvitor.
Vasile Avram
Acest nume de rezonanţă
biblică, aşezat alături de celelalte două în poiana Sfintei Mânăstiri Nicula şi
alături de marii oameni de cultură în analele neamului românesc, aşteaptă un
plus de date biografice, deoarece opera sa a răzbit mai greu spre lumina
tiparului. Motivele le vom înţelege în partea finală a expunerii noastre,
atunci când vom arunca o privire panoramică asupra perioadei în care cei trei
prieteni evocaţi au vieţuit şi au creat şi când vom avea o imagine mai bine
conturată a profilului moral.
Vede
lumina zilei în vara anului 1940, în satul Lemniu de pe valea Someşului
sălăjan. Parcurge timid dar hotărât traseul formării intelectuale: iniţierea în
ţinutul natal, Liceul Clasic din Cluj, vestit la vremea aceea pentru
deschiderea pe care o oferea elevilor, studii de filologie şi filosofie la
Universităţile din Timişoara şi Cluj, încununate cu un doctorat la
Universitatea bucureşteană. Un traseu simplu, străbătut de atâţia alţii pentru
obţinerea unor diplome universitare care să le asigure un loc şi un rost în
viaţă. Numai că Vasile Avram a străbătut acest traseu cu paşi mai apăsaţi, cum
ar spune Fericitul Ieronim. El şi-a încărcat ascensiunea cu tot ce a întâlnit
în cale, în privinţa cunoaşterii. El nu a studiat pentru a obţine o diplomă, ci
pentru a şti. Iar domeniul pe care a vrut să-l exploreze şi să-l cunoască este
unul dintre cele mai vaste şi mai fascinante, anume cel al antropologiei, mai
precis al etnologiei. Adică ştiinţa despre om ca individ în societate, omul cu
credinţele şi căutările lui, comportamentul acestei fiinţe bizare în faţa
vieţii şi în faţa morţii, meandrele lui existenţiale şi destinul lui. Ori
pentru o asemenea aventură era nevoie de vaste şi profunde cunoştinţe din toate
domeniile. Vasile Avram, cu buna sa aşezare ardelenească, a pornit devreme la
drum lung şi s-a ţinut de el. Nu s-a mulţumit să citească doar despre tot ce
putea citi un om raportat la acest straniu univers uman, ci a luat toiagul şi
traista şi a pornit spre a-l surprinde pe om în toată complexitatea lui, în
mediul lui autentic. A străbătut toate zonele reprezentative ale ţării. A
studiat comportamentul omului la nuntă şi la înmormântare, la lucrul câmpului,
în confruntarea cu stihiile naturii, l-a preocupat îndeosebi viaţa ciobanilor
petrecută în vecinătatea norilor şi a stelelor. L-a surprins pe om rostuindu-şi
viaţa terestră în toate condiţiile date, dar nu i-a scăpat din preocupări nici
lumea pe care acesta dintotdeauna a visat-o, cea de dincolo de orizontul care
ne circumscrie în limitele celor trecătoare. Ori, aici Vasile Avram se mişcă la
fel de degajat, dovedind competenţă şi profunzime în toate dezbaterile lui.
Încercăm
să ne oprim aici pentru că nu ne-am propus decât să-l evocăm alături de
ceilalţi doi, urmând ca în viitor, pe măsură ce vom avea acces la opera lui,
să-i descifrăm şi sensurile.
Mai
trebuie să remarcăm că deşi modestia lui proverbială nu l-a silit să-şi publice
opera, aceasta a fost totuşi dinainte pregătită după toate rigorile tehnicii
moderne, urmând doar ca atunci când împrejurările îi vor surâde să fie
încredinţată tiparului. Ceea ce nu înseamnă că toată opera lui apare postum.
Luând-o
într-o anumită ordine cronologică ar fi cam aşa: cele risipite prin reviste
apar sub titlul Terra mirabilis
rămânând pentru vremuri mai bune ceea ce de fapt constituie miezul
preocupărilor sale: Chipurile divinităţii;
pare a spune totul, iar dacă vedem cum e structurată ne pomenim la un pas de
uimire:
I.
Ritmurile existenţei şi
percepţia sacrului
Relaţia om-cosmos-divinitate
II.
Constelaţia magicului
Viziuni paradigmatice asupra misterului existenţial
III.
Creştinismul cosmic (care într-o variantă
îndependentă, apărută în 1999, are două subtitluri: O paradigmă pierdută?, Mit şi
ortodoxie în tradiţia românească).
Structura, evoluţia, semnificaţia
arhetipurilor mito-religioase; subtitluri 30,
subtitluri la subtitluri 180, pe care dacă le-am înşira doar am ramânea fără
grai, lucrări consultate 394.
Le-am
contabilizat nu pentru a impresiona, ci pentru a ne da seama ce operă avem în
faţă în care ne regăsim în drumul spre divinitate.
Uluitor
este cum acest spirit de excepţie nu s-a abătut cu nicio iotă de la adevărul de
credinţă revelat şi recepţionat de către Sinoadele ecumenice. Cu toate
meandrele interpretărilor, autorul rămâne în cadrul ortodox, nu neapărat în
sens confesional, ci
Pentru
acest periplu etnologic s-a antrenat încă pe când era elev, când a străbătut în
linie dreaptă drumul de la Cluj la Lemniu pe jos, ajutat de o busolă sustrasă
ştrengăreşte, sub formă de împrumut de la laboratorul şcolii, traseul însumând
peste 150 km.
Încheiere
Şi
dacă nu am încărcat comunicarea cu date biografice şi nici nu am socotit
necesar să le analizăm opera celor trei omagiaţi astăzi, nu putem trece peste
un fapt care uneşte destinele lor într-o cheie de boltă vecină cu miracolul.
Cei ninşi puţin pe la tâmple înţelegem mai uşor ceea ce voi spune, celorlalţi le
solicităm puţin efort.
Perioada
în care s-au format şi au creat cei trei cavaleri ai culturii româneşti, a fost
una din cele mai vitrege pentru asemenea aventuri. Noi, care la vremea aceea
eram începători în ale teologiei, ne bucuram când găseam pe ici pe colo numele
lui Dumnezeu scris cu majusculă. Ori ei, într-un mediu laic, ostil nu doar
spiritualităţii, ci culturii chiar, abordau subiecte de nivelul poeţilor sacri,
al Sfinţilor Părinţi şi al marilor teologi. Se vede că Duhului Sfânt nu-i poate
sta nimeni împotrivă în lucrarea Sa.
Căci limbajul omenesc nu are cuvinte, nu are
gânduri destule pentru a exprima toate căile Mielului până în ziua când aceste
căi ne vor fi dezvăluite în întregime. Cine va măsura pe Cel care depăşeşte
orice măsură, cine va înţelege toată profunzimea Sa?! (Dostoievski)
Gherla,
septembrie 2010"
